integrative life

Academia Română la 150 de ani – o instituție adesea mai „vizionară” decât clasa politică a României
de Bogdan Munteanu

La început de aprilie 2016, Academia Română a împlinit 150 de ani, moment care constituie un prilej de reflecție asupra importanței ei în istoria națională, de la stabilirea normelor limbii române până la făurirea României Mari. Practic, cu greu s-ar putea imagina România de astăzi fără efortul de coagulare a inteligențelor și viziunilor adus de aceată instituție.

O perspectivă asupra rolului Academiei Române în viața socială, culturală și politică a României ultimului veac și jumătate ne-a oferit tânărul istoric Ciprian Plăiașu, colaborator permanent al revistei noastre și specialist în istoria ideilor și a mentalităților.

Cu circa zece ani de experiență în mass media, interlocutorul nostru este editor coordonator al revistei Historia, co-moderator al Dezbaterilor Historia la Adevărul Live, responsabil de mai multe ediții ale suplimentului trimestrial Historia Special, iar în 2014 a realizat  serie de emisiuni pe teme istorie la Prima TV.

Cu ce intenții și ce surse de inspirație au pornit la drum cei care au înființat Societatea Literară Română, precursoarea Academiei Române?

Apariţia Societăţii Literare Române, la începutul lui aprilie 1866, este rezultatul unor eforturi de lungă durată. Intelectualii români, mulți dintre ei implicați în evenimentele de la 1848, dar și în Unirea Principatelor din 1856, erau conștienți că este nevoie de crearea unei identități culturală comune românești. Era un element care lipsea cu desăvârșire și care trebuia creat printr-o limbă comună și prin promovarea unor valori naționale comune.

Aceste idei sunt clar exprimate de tatăl lui Titu Maiorescu chiar în 1860, când anticipa nevoia de: „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români... pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”

Academii și societăți literare au apărut încă de la finele secolului al XVII-lea pe tot cuprinsul spațiului românesc – la București (1689), Iași (1707), Brașov (1821), Cernăuți (1862) – , însă ele erau văzut mai degrabă ca instituții școlare și mai puțin ca o inimă vie care să adune cele mai luminate minți și cele mai importante personalități culturale ale României, după modelul occidental, cu scopul de a promova cultura, istoria și identitatea românească. De altfel, era imposibil ca acest proiect să ia ființă în lipsa unui stat care să garanteze aceste obiective.

Ideile existau, așadar, înainte de Unirea Principatelor. Totuși, a fost nevoie de de aproape șase ani și chiar de abdicarea domnului Unirii pentru a lua ființă Academia Română. Ne întrebăm de ce, dar răspunsul constă în faptul că erau multe lucru de recuperat în planul reformelor și al modernizării.

Ar trebui să ne gândim la faptul că, până la 1821, cancelariile domnești din cele două principate, guvernate de domni veniți din Fanar, emiteau documente în greacă sau în cel mai fericit caz în română, dar folosind alfabet chirilic.

Proiectul de statut a fost elaborat chiar din 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Scopul ei principal era stabilirea ortografiei limbii române, redactarea unei gramatici și a unui dicționar-tezaur.

Un lucru care denotă viziune, nu doar culturală ci și politică, este faptul că, de la începu, membrii urmau să reprezinte toate regiunile, plus aromânii.

Între fondatori sunt șapte din Principatele Unite (Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Vasile Urechea-Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti și Ion C. Massimu), trei din Transilvania (Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu și George Barițiu), trei din Basarabia (Alexandru Hașdeu, Constantin Stamati și Ioan Străjescu), doi din Bucovina (Alexandru Hurmuzaki și Ambrosiu Dimitrovici), doi din Banat (Alexandru Mocioni și Vincențiu Babeș) și doi aromâni de la sud de Dunăre (Ioan D. Caragiani și Dimitrie Cozacovici).

Apoi acestor nume se vor adăuga și alte personalități chiar începând de anul următor precum Titu Maiorescu. Primul președinte al Societății Literare Române, devenită, în 1867, Societatea Academică Română și, în 1879, Academia Română, a fost Ion Heliade Rădulescu.

A contribuit Academia Română la formarea României Mari și cu arăta instituția în perioada interbelică, pe care mulți o privesc admirativ?

Instituția a fost creată la început ca o societate națională enciclopedică, dar germenii unui proiect de țară au existat de la început. Ideea de a reuni într-un formum cultural la București a liderilor culturali de pe tot cuprinsul spațiului locuit de români a urmărit crearea unui identități și a unei unități culturale. Această instituție era încă din 1866 (respectiv 1879) o… Românie Mare.

Preocupările sale s-au extins în domeniul artelor, literelor și științei. Încă din la început putem spune că Academia Română funcționează ca forum național recunoscut al cercetării științifice, literare și de creație artistică.

Perioada interbelică a fost probabil una dintre cele mai bune pentru această instituție. Proiectul de țară pentru care luptase ani de zile era realizat, iar munca era concentrară asupra dezvoltării și afirmării culturii și științei românești. Grație acestor obiective ale Academiei observăm și contemplăm azi explozia culturală care a avut loc în acei ani: scriitori, filozofi, oameni de cultură și de știință.

Ce a devenit instituția în perioada comunistă și cum și-a revenit din 1990 încoace?

După 1948, Academia a trebuit să își schimbe statutul. Și-a schimbat denumirea în Academia Republicii Populare Române.  Concomitent, au fost îndepărtați peste 100 de membri. Ulterior, instituția s-a transformat în Academia Republicii Socialiste România.

În perioada 1948-1989, în timpul dictaturii comuniste, decernarea titlului de membru al Academiei a fost instrumentalizată politic, iar criteriul erudiției științifice a fost completat și nu rareori înlocuit cu cel al „originii sănătoase” sau al „meritelor de partid”.

Este de tristă amintire faptul că soția fostului lider communist Elena Ceaușescu a ocupat un fotoliu de academician. Este de asemenea știut faptul că aceasta a râvnit și obținut toate titlurile academice pe care România i le putea da. Multe dintre cărțile celor îndepărtați din Academie au fost interzise, iar persecuțiile împotriva lor au fost multiple: scoaterea din funcții, arestul la domiciuliu, închisoarea, deportarea, munca forțată și, în cel mai fericit caz, exilul peste hotare.

După 1990, Academia a revenit la scopul pentru care a fost creată. Cu toate acestea, gloria de altădată este de mult apusă, iar anii ce au urmat Revoluției, dar și cei vor urma vor trebui să șteargă petele negre aduse de regimul comunist. În plus, instituția trebuie să țină pasul cu o societate care se modernizează foarte repede și să răspundă la multe provocări, cum ar fi digitalizarea arhivelor sau noile reforme educaționale care au redus numărul orelor de istorie în învățământul preuniversitar.

Privind retrospectiv cu ochii istoricului, cum ați descrie relevanța Academiei Române pentru România de azi?

Academia Română a fost și este un for cultural și spiritual important pentru identitatea poporului. Academia Română a concentrat un proiect de țară pe care politicienii epocii nu îl putea realiza la un moment dat, dar pe care îl visau și pentru care se pregăteau. Sub aula ei reprezentații românilor de pretutindeni au venit și au construit și promovat împreună limba, identitatea și cultura română.

Toată această pregătire de decenii, din 1866 până la Marea Unire, a fost un exercițiu de lucru împreună a celor mai mari personalități pe care acest spațiu le avea. Din acest exercițiu a rezultat o armă cu mult mai puternică decât oricare alta: identitatea și conștiința românească în fiecare dintre cei care vorbeau limba română.

Este greu azi, în secolul globalizării, să ne dăm seama de modul în care a fost creată această armă și să înțelegem cum a funcționat, dar fără această identitate culturală comună creată în timp, nu am putea să înțelegem opțiunile basarabenilor, ale bucovinenilor, bănățenilor și ale transilvănenilor în criticul an 1918, când au decis că, mai întâi de toate, sunt români.

Ne apropiem azi cu pași repezi de aniversarea centenarului Unirii de la 1918 și ne mirăm cum s-a reușit acest proiect de țară într-un moment dramatic pentru tânărul stat român – învins în luptele din 1916, redus la spațiul moldovean dintre Carpați și Prut, avânt ca aliat un stat în descompunere, Imperiul Țarist, care la un moment dat face pace separate Puterilor Centrale. Cum a putut reprezenta această Românie învinsă magnetul și inima în jurul căruia în anul 1918 s-au lipit de bunăvoie toate teritoriile locuite de români? Activitatea Academiei Române este unul dintre răspunsurile la această întrebare.


Share