Alexandra Dariescu: Talantul trebuie înmulțit
de Petruș Costea

Prezentă pe scena Festivalului Enescu la trei ediții consecutive, pianista Alexandra Dariescu ne-a povestit despre momentele importante ale carierei, despre maeștrii ei și despre ce este cu adevărat important în viața unui artist.

Ați  avut șansa de a studia în Occident încă din adolescență. Care a fost principalul câștig?

Îmi dau seama că a fost un privilegiu să pot studia în Anglia, la 17 ani. A fost foarte greu să obțin bursa, dar după ce am ajuns acolo, am dat absolut tot din mine ca să pot face ceva din această oportunitate, chiar am muncit foarte mult. Astfel de oportunități sunt asemenea talantului pe care ești obligat să-l înmulțești. Am avut șansa să studiez cu András Schiff, cu Philippe Cassard (la Paris), cu Dmitri Bashkirov (la Verbier), apoi cu Menahem Pressler, Imogen Cooper sau Ferenc Rados. În plus, toți profesorii mei de la Manchester au fost extraordinari, iar printre ei, Nelson Goerner, un pianist și un profesor incredibil. Toți acești oameni mi-au luminat viața și ce am primit de la ei sunt lucruri pentru o viață întreagă. E important să te analizezi fără încetare, să vezi ce poți face ca să devii mai bun, e important să fii criticul tău numărul 1, dar să nu te faci K.O. tu însuți.

În plus, nu pot uita niciodată ce am învățat la Iași, înainte să plec, de la doamna Mihaela Constantin care îmi este ca o mamă. Chiar mâine plec la Iași ca să-i cânt. Aștept întotdeauna să văd ce părere are, ce sfaturi îmi dă. Baza pe care am primit-o la Iași a fost esențială pentru mine.

Ați înregistrat recent Concertul lui Ceaikovski. Nu e complicat să concurezi cu atâtea înregistrări celebre, de la Sviatoslav Richter la Martha Argerich? În prezent, pe Amazon, sunt disponibile 207 înregistrări ale acestui concert. 

Dacă mă gândesc, acum parcă îmi pare un gest cam nebunesc ca pentru primul meu disc cu orchestră să aleg Ceaikovski. În același timp, cred că sunt un artist căruia îi place să riște, și în viață, și pe scenă. Faptul că Martha Argerich sau Vladimir Horowitz l-au înregistrat nu înseamnă că nu mai este loc de altă interpretare, căci fiecare artist are povestea lui pe care încearcă să o dezvăluie publicului. Pentru mine, Concertul de Ceaikovski înseamnă foarte mult, l-am cântat cu multe orchestre și este puternic legat de lumea imaginației mele. Când cânt acest concert mă gândesc la balet, mă întorc în copilărie, când ascultam pe discuri povești muzicale. Și parcă acolo era cel mai frumos loc din copilăria mea. În completarea discului am ales suita din Spărgătorul de nuci și a fost o combinație inspirată pentru că a avut succes. Îmi place să citesc cronicile de după concert, vreau să văd cum m-a simțit omul care a scris, iar după ce a apărut acest disc Ceaikovski, care spunea povestea mea, firește că am fost curioasă ce vor spune criticii, nu știam cum va fi primit. Cronicile m-au „citit” exact cum sunt: au spus că e o interpretare foarte sinceră, cântată din suflet, iar când am văzut că am primit cinci stele la Gramophone… m-am bucurat foarte mult, am simțit că lumea e a mea.

Există și reviste la care unii cronicari sunt tocmiți de casele de discuri să scrie de bine?

Se poate. Nu știu, dar la instituții atât de prestigioase cum este Gramophone nu se poate face așa ceva.

În înregistrările din prima jumătate a secolului trecut, observăm că mulți pianiști pot fi identificați după sunet, după un anumit tip de frazare foarte personal, chiar dacă tehnic nu este totul perfect. Acum este oarecum invers: totul e perfect tehnic, dar...

E adevărat. În momentul acesta, foarte multă lume e axată pe tehnică: cât mai repede, cât mai perfect. Dacă ascultăm înregistrările lui Cortot… cui îi mai pasă că făcea și note pe lângă? Îmi place mult la înregistrările vechi că nu aveai cum să editezi prea mult, astfel totul pare mult mai viu. Acum e o perfecțiune falsă. Și la poze, care sunt retușate, și la cântat, la absolut orice, dar viața nu-i perfectă, cântatul nu-i perfect, niciun concert nu-i perfect. Când cânți, poți să atingi o stare, o atmosferă minunată, dar durează un minut… și parcă nu vrei să se mai termine acest minut de grație.

În plus, oamenii ascultă acasă înregistrări de studio și se așteaptă să audă ceva similar în concert.

Pe CD ai toate microfoanele la pian. Când asculți acasă Concertul nr. 2 de Rahmaninov e normal să auzi pianul ca un titan, dar când ești în sala de concert nu mai e posibil să auzi la fel de tare pianul. Ce-ar trebui să facă cei din orchestră? Să cânte în surdină ca să se audă pianul? Cred că trebuie să învățăm de la artiștii de acum 50 sau 80 de ani. E important să cântăm repede și perfect tehnic? Nu. Contează mesajul.

În colecția Great Pianists of the 20th Century publicată acum aproape 20 de ani la Philips, lipsesc multe nume ale unor pianiști importanți. Să ne gândim măcar la Egon Petri, Grigory Sokolov sau Ivo Pogorelich. Dintre pianiștii importanți, cine credeți că a mai fost omis?

Viața este foarte dură. Uneori ești la locul potrivit, în momentul potrivit, cu persoana potrivită. Viața nu este dreaptă. Am ascultat multe discuri din colecția de la Philips, dar nu am o imagine în detaliu, deci nu vă pot răspunde, dar Sokolov chiar trebuia să fie acolo. E dintre cei mari. L-am ascultat la Berlin, acum doi ani, când a cântat ultima sonată a lui Schubert și Hammerklavier de Beethoven. Șase luni nu cântă deloc, doar studiază, iar în celelalte șase luni cântă un singur program de recital. Atât. Și nici nu mai dă concerte cu orchestră. Și în aceste șase luni în care studiază, vă imaginați că nu învață notele.

E așa o nebunie în lumea în care trăim! Totul pare pe bandă rulantă: cât mai multe concerte, cât mai multe programe într-o săptămână. Hai să facem două, hai să facem trei concerte în aceeași seară! Nu știu. Totuși, ca artist, ai nevoie de spațiu, de timp, ai nevoie să aprofundezi, să meditezi…

Ce pianiști ai momentului respectați în mod deosebit?

András Schiff. Acum o săptămână l-am ascultat la Proms. A venit la Royal Albert Hall, cu 6000 de oameni înăuntru, și a cântat primul caiet din Clavecinul bine temperat al lui Bach. Două ore. Nu am văzut niciodată așa ceva, pur și simplu m-a transpus în altă lume, nu cred că am fost vreodată mai impresionată la vreun concert în toată viața mea. Era de o naturalețe, de o blândețe, de o eleganță… am simțit că parcă venise Bach în persoană pe scenă. Am avut așa un sentiment de singurătate cum n-am avut vreodată în viața mea. Pentru mine aia a fost perfecțiune, a fost ca o experiență religioasă. Schiff n-a folosit pedală, nu știu cum face legato, fiecare voce din fuga la cinci voci s-a auzit clar. E genial.

Alți pianiști pe care îi admir? Grigory Sokolov, Martha Argerich, Nelson Goerner. Recent am ascultat o înregistrare incredibilă a lui Mikhail Pletnev: Concertul în re major de Haydn. Pierre-Laurent Aimard îmi mai place mult.

Iar dintre cei mult mai tineri?

Dintre cei tineri îmi place mult Alexei Volodin care are niște culori extraordinare. Și Beatrice Rana. E foarte interesant cum se dezvoltă fiecare artist. După ce termină Conservatorul, începe cel mai greu moment din viața unui muzician. Nu știi ce să faci, nu ai unde să cânți, nu contezi pentru nimeni. Ca student, cântai la Conservator, existau concerte la care participai, dar după… ești lăsat singur, aproape abandonat.

Apar, uneori peste noapte, pianiști uluitori, cum este cazul lui Lucas Debargue care a obținut locul 4 la Concursul Ceaikovski. Fără un astfel de concurs câștigat, mai poți face în ziua de azi carieră?

Dacă este să vorbesc de cazul meu, eu n-am fost la concursuri și am o carieră de care mă bucur. Simt că în fiecare an apar colaborări mai frumoase. Nu cred în concursuri. Când ai un copil de 18-19 ani și i se dă să cânte 200 de concerte într-un an… Câți pot rezista la o astfel de presiune, la un efort atât de mare? Sunt foarte mulți câștigători de care, după cinci ani, nu mai auzi nimic. Trebuie să fii pregătit psihologic. Dacă n-ai cântat mult până atunci și brusc trebuie să dai cinci concerte pe săptămână, ești terminat psihic și fizic. Desigur, nu spun că toate cazurile sunt așa. În ce mă privește, am ales să nu mă înscriu la niciun concurs. Mă refer la cele mari, pentru că în copilărie firește că am fost la concursuri, la Bistrița, la Deva și mai știu eu unde. Mă gândeam la un moment să mă înscriu la Concursul Van Cliburn, era în iunie 2013, dar chiar în momentele în care încercam să mă lămuresc dacă să particip sau nu, a venit prima invitație să cânt la Royal Albert Hall. Nici n-am mai stat să mă gândesc, evident. Am cântat de trei ori acolo. Prima oară a fost greu, dar a doua oară a fost și mai greu.

Ce proiecte de discuri aveți pentru anii următori?

Am început o trilogie de preludii. Primele două discuri, Chopin-Dutilleux și Șostakovici-Szymanowski, au apărut deja, iar în 2018 o să apară ultimul pentru care am ales o combinație mai deosebită: Messiaen și Fauré. Messiaen este incredibil de dificil: totul e pre trei portative, cu tot felul de acorduri, ai șase bemoli la cheie, dar când ajungi la măsura a doua, ai dublu diez, dublu becar. Pierre-Leurent Aimard m-a invitat să mă duc să-i cânt când  o să fiu gata cu preludiile lui Messiaen. 

Trei întrebări de discofil. Cu cine ascultați lucrările pentru pian de Bach?

András Schiff.

Sonatele și concertele lui Mozart?

Annie Fischer, Clara Haskil, Dinu Lipatti și Radu Lupu.

Sonatele lui Beethoven?

Alfred Brendel și Paul Lewis.

 


Share