Alexandru Blidaru: „Omul care vine la tine își lasă viața, sănătatea sau forma corpului pe mâinile tale“
de Bogdan Munteanu, March 2016

Privit drept „cel mai bun chirurg în cancerul de sân“ din România zilelor noastre, Alexandru Blidaru poartă, fără să vrea, o „aură“ a succesului. Chirurg din tată în fiu. Dascăl a nenumărați chirurgi, fondator și membru al unor asociații profesionale. Tată a două fete și al unui băiat. La 58 de ani, are în urmă o carieră remarcabilă, dar continuă să lupte cu cancerul în zeci de operații effectuate săptămânal. Greu de prins din pricina programului încărcat, ne-a povestit despre profesia de medic, relația medic-pacient și societatea în care trăiește.

În afară de studii și o practică îndelungată, ce ar mai defini un bun chirurg?

Nu este o rețetă standard. Tatăl meu a fost chirurg și, din cauza aceasta, probabil am devenit chirurg. În anii `60-`70, nu mă vedeam făcând altceva decât asta – medicină și, mai ales, chirurgie. Demult, oamenii spuneau că un chirurg trebuie să aibă trei calități, iar în engleză toate începeau cu litera H: „hand, head și heart“. Adică mână, minte și inimă. Există tot felul de chirurgi.

Eu sunt, mai degrabă, un chirurg meticulos, conștiincios, riguros, tipicar. Și asta mă ajută. Fiind tipicar, sunt cumva și exigent. Ceea ce este necaz pentru echipa mea, familia mea, prietenii mei.

Cer foarte mult de la ei și sunt mai tot timpul nemulțumit. Uneori, aceasta agasează. Îi chinui foarte mult pe cei din jur, dar nu sunt mai exigent cu ei decât sunt cu mine însumi, zic eu.

Așadar, sunt mai degrabă un chirurg așezat, deși, după temperament, sunt coleric. Iar operațiile nu decurg lin mereu. Există momente dramatice, grele, în care controlul asupra situației este aproape pierdut...

Or, tocmai în acele momente îți trebuie cel mai mult sânge rece. Mă enervez de multe ori în operație, dar fac asta demonstrativ, pentru cei tineri, ca să țină minte, să punctez momentul și să încerc să-i ajut să învețe.

De obicei, nu-i cert de prima oară, nici a doua oară, ci când repetă de mai multe ori o greșeală.

La vârsta mea, cred că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le fac acum este să-i învăț cât mai mult pe ceilalți. Vreau să le spun cum se face, de ce se face, să le explic și să-i pun să se perfecționeze tot timpul.

De pildă, săptămâna trecută, am fost la un curs cu tinerii doctori și rezidenți din secție. Era același fel de curs la care fusesem acum aproape 20 de ani. Dar m-am dus alături de ei, ca să-i impulsionez. Mă interesează ca echipa mea să știe cât mai multe lucruri. Nu rămânem cantonați în ceea ce făceam acum 10-20 de ani, ci încercăm să ne îmbunătățim practica, să învățăm de la alții și să-i învățăm pe alții.

Cum se învață chirurgia astăzi față de acum 20-30 de ani?

Practica mea a început acum vreo 30 și ceva de ani. De atunci, chirurgia s-a tehnologizat foarte mult. Iar în domeniul cancerului sunt multe lucruri care nu

țin de tratamentul chirurgical, ci de biologie, radioterapie, chimioterapie – tot felul de alte tratamente pe care chirurgul trebuie să le cunoască. Tipurile de intervenții chirurgicale au devenit mai diverse, tehnologia a evoluat, dar chirurgia a rămas în continuare o muncă de ucenic, de relație între elev și discipol, ca în frumoasele basme de odinioară. În plus, s-a extins posibilitata de a merge în străinătate, la specializare. Dar a apărut un necaz.

Eu am avut norocul că profesorul Alexandru Trestioreanu m-a trimis înainte de 1990, ceea ce era absolut exotic și nimeni nu credea că mă mai întorc, dar am făcut-o, spre stupefacția tuturor. La începutul anilor `90 eram primiți foarte deschis, ni se vorbea, ni se răspundea la întrebări, ne chemau la ei acasă și învățam multe.

Plin de entuziasm – căci acum există tot felul de burse – am trimis mulți rezidenți, uneori în aceleași locuri unde fusesem eu acum 20-30 de ani. Am aflat că atmosfera s-a schimbat cu totul, că există reținere, ostilitate, că nu se vorbește engleză, ci o franceză sau o italiană neinteligibilă pentru un străin și că nu li se explică deloc. Este o frică mare de concurență, de oameni care vin de peste tot în țările lor.

Pe de altă parte, avem avantajul cu Societatea Română de Chirurgie a Sânului și Oncologie. Organizăm anual conferințe internaționale, avem ocazia să prezentăm cele mai noi lucruri pe care le facem în România, dar avem și bucuria că ne vin mari specialiști de prestigiu din lume care sunt gata să ne împărtășească toate lucrurile pe care ei le fac, cu prietenie. Acolo o să trimitem și tineri să învețe.

V-ați imaginat vreodată făcând altceva decât chirurgie?

De multe ori m-am gândit că, dacă aș face altă meserie, aș vrea să întâlnesc oamenii numai la bucurie, pentru că acum îi întâlnesc într-un moment foarte greu din viața lor. Află sau tocmai au aflat că au un mare necaz care le tulbură existența în toate felurile. Or, eu în acest moment apar. Sunt o persoană necunoscută care îi spune omului „de rău“ chiar dacă încerc să folosesc eufemisme.

Nu știu dacă aș fi fost bun, dar mi-ar fi plăcut să fac regie de film, chiar m-am pregătit pentru aceasta. Și acum sunt înnebunit după imagine, fac fotografie de patologie. Din cauza programului, pentru că plec la 6:30 și ajung la 20:30, nu prea mai prind un film. Dar este o mare bucurie să stau cu ai mei la un film, la sfârșit de săptămână.

Fie lăudați, fie blamați – medicii ocupă un loc special în societate. Cum vedeți relația medic-pacient la noi și cum s-ar cuveni ea să fie, la modul ideal?

În România este o mare problemă legată de relația medic-pacient. Ori este demonizată, în genul „șpăgarii în halate albe“, ori este divinizată, în genul „zeul, îngerul a făcut și a dres“. Amândouă perspectivele fac rău. Eu aș vrea să fie o relație firească între doi oameni. Unul aflat într-o încurcătură, celălalt – un profesionist.

Ceea ce îmi place în alte țări este adecvarea. Să te îmbraci, să te porți, să vorbești, să tratezi adecvat – cum este cel mai bine pentru o persoană în cauză. Tratamentul se face diferențiat și asta ține enorm de partea medicală, dar și de bun-simț. Pentru o anume persoană, în funcție de vârstă, starea biologică, personalitate, mediul social, se potrivește un anume tip de tratament, în timp ce pentru alta – un altul.

E important să cunoști o paletă de tratamente și să o oferi persoanei respective. În străinătate se folosește foarte mult ideea de pacient care trebuie să aleagă împreună cu medicul tratamentul.

Uneori, este impus cumva de regulamente să i se prezinte pacientului mai multe opțiuni și el să fie informat să aleagă în consecință. Medicul este cumva un sfătuitor. Responsabilitatea se împarte, dar, uitându-mă la societatea românească – ba chiar și la mine, ca om, nu ca medic – aș zice că parcă nu suntem pregătiți.

Interviu complet https://account.paydemic.com/buy/LE64PGGMBBF4NPGKESMXFXOP7Y


Share