BUCUREȘTIUL MUZICAL INTERBELIC - Micul Paris cu inimă mare
de Petruș Costea

Pentru perioada interbelică păstrăm, cu sentimentalism și ceva naționalism, o imagine de o mare intensitate culturală, fără a mai fi atenți la nuanțe. Viața muzicală bucureșteană s-a bucurat de momente extraordinare, de numeroase evenimente, dar a știut să-și păstreze și deliciile autohtone.

Orgoliile ţărilor mici funcţionează întotdeauna efi­cient mai ales pentru a rezolva problemele de imagine în comparaţie cu vecinii (ţări la fel de mici în cazul nostru) sau cu marile culturi spre care aruncă un ochi pofticios. Tot ca formă de compensaţie, de a trece peste frustrările de cultură mai puţin importan­tă, ne place să credem cu încăpăţânare în miturile din care ieşim cu o imagine excelentă, iar „Bucureştiul – Micul Paris” este unul dintre acestea. Tot românul cunoaşte formula şi este încântat de izul occidental, dar ignoră că nu doar capitala noastră a primit „distincţia” aceasta, ci şi alte câteva mari oraşe balcanice. Ce era atât de parizian pe atunci?

Între cele două războaie, perioadă pe care o vedem printr-o oglindă simţitor idilică, Bucureştiul chiar era un mic Paris. Exista o stagiune bine gândită, cu lucrările celebre ale repertoriului clasic şi romantic (de la Mozart la Brahms), dar şi cu încercări de a apropia publicul de muzica contemporană, de neobişnuită noutate la acea vreme (se cânta, totuşi, Mahler), plus muzică românească (premiul de compoziţie „George Enescu” fusese înfiinţat în 1915, iar lucrările câştigătoare erau programate în stagiunea Filarmonicii). Existau câteva săli de concerte, principalele fiind Ateneul şi Sala Dalles. Până acum, nimic extraordinar, căci aşa ceva se întâmpla în orice stagiune coerentă. Dar un meloman îşi doreşte ceva mai mult, vrea să vadă pe scenă şi starurile, cei mai importanţi muzicieni ai lumii, cei pe care îi cunoaşte din înregistrările pe discuri de 78 de turaţii de la marile case de discuri. Acest lucru le reuşea destul de bine.

În anii ’30, exista un domn, Jack Bratin, director artistic al Filarmonicii, care a reuşit să aducă pe scenele bucureştene cele mai importante nume ale vremii, artişti care concertau în acelaşi timp pe toate marile scene europene: Pablo Ca­sals cânta cu George Enescu pe scena Ateneului, Wilhelm Kempff, Artur Rubinstein şi Wilhelm Backhaus nu erau deloc apariţii rare, Zino Francescatti, Nathan Milstein ori Fritz Kreisler susţineau recitaluri cu programe consistente, tot aşa tânărul pianist Claudio Arrau, celebrul Alfred Cortot, dirijorii Felix Weingartner sau Willem Mengelberg. Aceste apariţii dă­deau o normalitate vieţii de concert, iar melomanii simţeau că au parte de muzică de cea mai bună calitate. Dar să nu ne facem iluzii: nici atunci celebrităţile nu veneau la Bucureşti atât de des cum ne place să credem, iar biletele puteau fi adesea destul de piperate.

Însemnări despre concertele vremii întâlnim în jurnalele scriitorilor, însemnări despre emoţii, despre snobism, despre lumea muzicală bucureşteană în genere. La 21 de ani, Jeni Acterian notează despre un recital al lui Fritz Kreisler pe care îl vedea pe scenă pentru prima dată: „A cântat Sonata Kreutzer pe care am auzit-o pentru a patra oară anul acesta. Eu prefer cum o cântă Enescu, bineînţeles”.

Un alt meloman, Mihail Sebastian, implicat mai se­rios în viaţa de concert, cronicar muzical, notează despre un concert al violoncelistului Pablo Casals din 1937, după ce cântase concertul lui Schumann şi dublul de Brahms cu Enescu: „Casals îmi dă lacrimi. Nu am nici curajul să-l aplaud. Mi-e ruşine să-l «aprob». Ce teribilă lecţie de artă, şi poate şi de viaţă! Nici un «chichi», nimic strălucit, nimic de vervă: to­tul simplu, grav, necomunicativ, ca dintr-o mare singurătate”.

Anton Holban, melomanul rafinat, unul dintre cei mai pasionaţi colecţionari de discuri, scrie cronică de concert şi revine deseori la personalitatea lui George Enescu despre care se sfieşte să scrie: „Entuziasmul pentru arta divină a lui Enescu m-a cutremurat de atâta vreme, m-a sugestionat de la distanţă şi mi-a dat avalanşe de tristeţe şi de bucurii din apropiere, m-a făcut să-mi schimb uneori întreaga concepţie despre viaţă [...] A scrie despre Enescu prezintă şi dificultăţi tehnice: este extrem de greu să porneşti un portret împletit numai din elogii, fără niciun ungher tulbure, care să puie jo­curi de lumini şi umbre, să varieze peisajul. E necesar nu să precizezi câteva date biografice, să faci cronologia operelor, ci poate să-i închini un imn. Ce poet s-ar încumeta?”

Faptul că melomanii puteau avea acces în mod cu­rent la vedetele muzicii clasice le facilita o percepţie onestă a unui concert, căci doar după ce asculţi muzică de foarte bună calitate îţi poţi da seama când ceva sună prost sau mediocru şi astfel nu mai eşti dispus să aplauzi doar din politeţe ori snobism. Mai puţin parizian, dar complet autohton era şi zgomotul, celebrul „fâşâit” din timpul concertului, un partener fidel al oricărui meloman. Tot Jeni Acterian notează cu iritare despre un recital al lui George Enescu: „Cădeau pe jos, răsunător şi cu răsunet în nervii mei, tot felul de obiecte: binocluri, face-à-main-uri, poşete etc. etc. Instrumente feminine pe cât de inutile la un concert pe atât de necesare per­soanelor snoabe.

După pauză urma Sonata Kreutzer. Enescu a intrat, a fost aplaudat şi a început să cânte. După câteva fraze a trebuit să se oprească. Afară nu se sunase sfârşitul pauzei şi mai tot publicul (cel masculin care nu poate să stea mai mult de o oră fără să fumeze şi cel feminin care nu se gătise doar ca să nu fie văzut) intra discret şi pe vârful picioa­relor făcând un zgomot îngrozitor”. Sună suspect de cunoscut acest scenariu pentru melomanii de la Ateneu, nu-i aşa? Acum avem şansa diversificării: telefoane mobile cu sonerii infinit mai variate.

Chiar un mic Paris să fi fost Bucureştiul muzical dintre războaie? Ne-ar plăcea ca cineva să ne garanteze aşa ceva. Mai degrabă era un oraş european cu metehne balcanice sau un Paris în miniatură, dar cu suflet mare.

Şi, în 2013-2014, tot parizieni? Stagiunea tot cam pe acolo se află, în plus, câteva festivaluri (în afară de gigantul Festival Enescu – cu alt statut) care menţin normalitatea vie­ţii de concert: Festivalul SoNoRo, Festivalul de Muzică Veche sau Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi. Şi acum vin cele­brităţi, dar numai din doi în doi ani, concentraţi într-o singură lună intensă şi neobişnuită: Yuja Wang, Daniel Barenboim, Zubin Mehta, Murray Perahia, Radu Lupu ori Jordi Savall, Evgeny Kissin, Viktoria Mullova.


Share