Cecilia Bartoli - Între virtuozitate și emoție
de Petruș Costea

Chiar dacă în lumea muzicii clasice dive sunt mai degrabă sopranele, mezzosoprana Cecilia Bartoli este cu siguranță una dintre ele. Este una dintre puținele artiste lirice care au reușit să atragă spre muzica clasică oameni care nu se interesau deloc de această zonă; fiecare CD al ei este un eveniment care incită lumea muzicală prin curajul cu care abordează repertorii uitate sau prin insolitul interpretărilor lucrărilor din marele repertoriu.

S-a născut la Roma, în 1966, într-o familie de muzicieni, a debutat la 9 ani într-un mic rol din Tosca, la 14 ani a început să ia lecţii de flamenco, entuziasmată de exotismul şi pofta de viaţă din sudul Spaniei, şi abia la 16 ani şi-a dat seama că are o voce cu un timbru special, plus o agilitate tehnică neobişnuită şi că acest lucru nu trebuie risipit. Ia lecţii de canto la Conservatorul Santa Cecilia din Roma, iar în 1986, cu ocazia unei emisiuni dedicate Mariei Callas de la televiziunea italiană, este remarcată de Herbert von Karajan care o invită peste doi ani să cânte alături de el la Festivalul de la Salzburg – proiect nerealizat din cauza dispariţiei dirijorului.

La 21 de ani cântă deja Rosina din Bărbierul din Sevilla şi Cherubino din Nunta lui Figaro, la 22 înregistrează Scara de mătase a lui Rossini la casa de discuri Decca (cu care colaborează şi în prezent) şi se axează o perioadă pe repertoriul mozartian colaborând cu Daniel Barenboim sau Nikolaus Harnoncourt. Înregistrează opere de Rossini (pentru care are o slăbiciune aparte), Mozart, Haydn, Händel, Bellini, Puccini şi 20 de CD-uri cu arii diverse, de la muzică barocă la muzica secolului XX.

În 1999, Cecilia Bartoli vine cu o surpriză de proporţii care va schimba într-un fel lumea muzicii clasice: The Vivaldi Album. Albumul, înregistrat împreună cu Il Giardino Armonico şi Giovanni Antonini, a fost un succes uriaş şi s-a vândut în peste un milion de exemplare, dar lucrul cel mai important este că Bartoli a stabilit prin acest CD un nou etalon în muzica barocă, printr-o tehnică vocală extraordinară, o virtuozitate anormală aproape, dar mai ales prin emoţia intensă pe care este capabilă să o transmită. Dacă înainte era suficient ca vocea să fie frumoasă, iar interpretarea corectă, melomanii îşi doresc acum virtuozitate şi interpretări pline de intensitate, de sentimente puternice. Cu o întindere vocală de două octave şi jumătate, poate ataca şi arii de soprană, dar consideră că lucrul cel mai important este să creeze o anumită atmosferă, să transmită stări şi sentimente, emoţie, întrucât fără ele interpretarea care se limitează la o simplă velocitate devine mai degrabă o competiţie sportivă. După doi ani de la acest eveniment discografic, înregistrează cu aceeaşi echipă, într-un live de la Paris, DVD-ul Viva Vivaldi care poate fi accesat şi pe YouTube. Pentru cei interesaţi de senzaţii tari este de căutat măcar aria „Armatae face et anguibus” din Juditha Triumphans de Vivaldi.

Au urmat câteva înregistrări de referinţă: un recital cu arii de Gluck (considerat de specialişti cel mai bun album cu muzica acestui compozitor), un altul cu arii de Salieri, albu­mul Opera proibita (din care, tot pentru senzaţii tari, trebuie ascultată aria „Un pensiero nemico di pace” a lui Händel), apoi seria de proiecte Bartoli, căci mezzosoprana are o adevărată pasiune de a descoperi compozitori uitaţi şi de a-i aduce în viaţa muzicală contemporană.

În 2008 înregistrează un album dedicat sopranei spaniole Maria Malibran (la 200 de ani de la naşterea acesteia), soprana fetiş a lui Rossini. În 2009, albumul Sacrificium este dedicat muzicii scrise pentru cas­traţi, cuprinde în mare parte arii în primă audiţie alături de arii celebre precum „Ombra mai fu” a lui Händel şi este însoţit de un dosar de o sută de pagini, documentat şi inspirat ilustrat, care spune povestea celebrilor cântăreţi emasculaţi la 6-7 ani pentru a-şi păstra vocea de sopran. Ultima ei pasiune, Agostino Steffani (1654-1728), compozitor şi diplomat-spion, a prilejuit apariţia CD-ului Mission, urmat de alte două înre­gistrări din muzica aproape uitată a acestui compozitor italian. Din fericire, celebritatea de care se bucură dar şi vânzările de discuri îi permit în prezent Ceciliei Bartoli să înregistreze ce doreşte şi să-şi îndeplinească adevărata pasiune: descoperirea compozitorilor uitaţi care, fără entuziasmul unor muzicieni, ar rămâne doar în tomurile de istoria muzicii.

În 2013 declanşează un mic scandal în lumea muzicală odată cu Norma lui Bellini (alături de soprana Sumi Jo şi de dirijorul Giovanni Antonini), pentru că se desparte de tradiţia interpretării acestei opere şi, după ce studiază manuscrisul, propune un nou mod de frazare care pe unii i-a stupefiat, iar pe alţii i-a încântat. Revistele de specialitate au fost pro sau contra, dar ca întotdeauna Cecilia Bartoli nu a lăsat pe nimeni indiferent, întrucât, aşa cum se întâmplă marilor artişti, stârneşte entuziasm ori iritare.

Anul 2014 este aproape în întregime concentrat pe muzica lui Rossini, mezzosoprana cântând cinci roluri diferite din operele compozitorului, unele dintre acestea la Festivalului de Rusalii de la Salzburg al cărei director artistic este. Să sperăm că la un moment dat cineva se va gândi, inspirat, să o invite la Bucureşti pentru un recital la Ateneu. Până atunci, ne mulţumim şi ne încântăm cu discurile.


Share