Clara Haskil – o carieră frământată
de Petruș Costea

„Să nu vă așteptați la povestea unei existențe nenorocite, ci la aceea a unei cariere frământate‘‘. Astfel începea Clara Haskil un scurt text autobiografic care avea să apară într-un album omagial alcătuit de celebrul critic francez Bernard Gavoty. Câteva date ale acestei vieți, în care încercările și chinurile n-au lipsit niciodată, pot fi utile melomanului de astăzi.

S-a născut pe 7 ianuarie 1895, la Bucureşti, într-o familie evreiască modestă. În 1898, un incendiu distruge casa familiei, iar tatăl, după ce-şi salvează cele trei fiice, încearcă să salveze ce se mai putea din lucruri; la puţin timp după aceea se îmbolnăveşte de pneumonie şi moare câteva luni mai târziu. Mama, care cânta frumos la pian, îşi întreţine familia dând lecţii de limbi străine. La trei ani, Clara Haskil poate să reproducă tot ce cânta sora ei mai mare. Un unchi o prezintă unui profesor de la Conservatorul din Bucureşti şi fetiţa va fi admisă, la şase ani, să studieze la clasa unei profesoare cunoscute. După un an obţine o bursă de studii la Viena, unde va pleca cu acelaşi unchi meloman şi rigid.

Tot la Viena, la vârsta de şapte ani, dă primul concert, dar în 1905 familia hotărăşte că Parisul îi poate oferi micii pianiste profesori mai buni şi astfel Clara Haskil ajunge să stu­dieze cu Alfred Cortot (care va fi, peste trei decenii, profesorul lui Dinu Lipatti), însă întâlnirea cu celebrul virtuoz, adesea arogant şi lipsit de tact, nu va fi deloc benefică pentru eleva sa, o fată sensibilă şi retrasă. Studiază în paralel vioara şi obţine la ambele instru­mente Premiul I.

Anul 1914 îi aduce Clarei Haskil o neplăcută surpriză: i se descoperă o scolioză severă şi familia hotărăşte că îi trebuie cel mai bun tratament. Berk, sinistrul orăşel din nordul Franţei, cu celebrul sanatoriu specializat în tratarea tuberculozei osoase, o va găzdui pe Clara Haskil nu câteva luni, cum s-a sperat iniţial, ci aproape cinci ani, perioada şederii ei acolo suprapunându-se, cu diferenţe de câteva zile, cu durata Primului Război Mondial. Adolescenta de nouăsprezece ani, deja foarte sensibilă şi retrasă, va sta timp îndelungat cu un corset de ghips, având rare ocazii de a se apropia de un pian şi de a cânta, într-o singurătate care o va transforma într-o persoană foarte puţin sociabilă.

Când se întoarce la Paris, imediat după război, Clara Haskil nu ştie că vor urma pentru ea mai bine de douăzeci de ani în care va cânta destul de puţin şi nu va putea supravieţui fără generozitatea câtorva mecena cu care se împrieteneşte: dna Gélis-Didot, dna Paul Desmarais, dna Gétaz, Lili Pastré şi prinţesa de Polignac. Chiar dacă ajunsese la maturitate artistică, simplitatea şi lipsa de afectare a artei ei nu erau pe gustul epocii care aprecia îndeosebi virtuozitatea şi latura extrem de subiectivă a interpreţilor. Graţie acestor mecena i se aranjează un turneu în America, iar celebrul dirijor Leopold Stokowski, după ce cântă împreună cu ea, îi va scrie entuziasmat impresarului său: „Sunt absolut convins că talentul său domină de departe pe cel al contemporanilor săi şi că, fără îndoială, are o carieră în faţă, cu atât mai mult cu cât se dăruie muzicii cu o pasiune care e aproape fanatism”. Impresarul va lua, ce-i drept, legătura cu Clara Haskil, dar îi va cere acesteia să avanseze câteva mii de dolari pentru promovarea unui eventual turneu şi-i va spune cu cinism: „ar fi mai bine să aveţi mai puţin talent, dar mai mulţi bani”.

Sunt ani în care dă doar câteva concerte, unele în sco­puri caritabile, altele pentru care onorariul era rochia de con­cert, dar are şi momente fericite: cântă cu bătrânul Eugène Ysaÿe sonatele lui Beethoven, cu violoncelistul Pablo Casals, cu George Enescu şi, în 1936, îl cunoaşte la Paris pe Dinu Li­patti de care o va lega o intensă prietenie.

Începutul războiului o găseşte la Paris, dar în martie 1941, tot cu ajutorul prietenilor, reuşeşte să plece la Marsilia, în zona liberă. În urma unei razii a poliţiei, din cauza actelor care pur­tau ştampila „Evreu”, este arestată, dar va fi eliberată după ce o prietenă influentă intervine rapid. În primăvara lui 1942 acuză violente dureri de cap şi simte că vederea îi este afectată. I se descoperă o tumoare care apasă pe nervul optic, însă prietenii se mobilizează, strâng 30.000 de franci şi reuşesc să aducă de la Paris un medic eminent. Operaţia, care presupune o trepa­naţie, va dura patru ore şi va fi făcută doar cu anestezie locală (i se anesteziază pielea capului cu cocaină). În timpul operaţiei, Clara Haskil va pianota pe masă Concertul în mi bemol major de Mozart pentru a fi sigură că nici memoria, nici degetele nu-i sunt afectate. În noiembrie 1942, cu cinci zile înainte ca Mar­silia să fie ocupată de nemţi, părăseşte oraşul şi se refugiază în Elveţia, care îi va deveni ţara de adopţie.

Chiar dacă are parte de cronici entuziaste, nu este recunoscută aşa cum merită şi abia la sfârşitul deceniului al șaselea începe adevărata ei carieră. În 1950 este invitată de Pablo Casals la Festivalul de la Prades, unde îl cunoaşte pe violonistul Arthur Grumiaux cu care va forma un duo celebru şi încheie un contract de exclusivitate cu casa de discuri Philips. La 57 de ani are pentru prima dată o casă şi un pian al ei. Se împrieteneşte cu Chaplin, care, pentru a o face să râdă în hohote, redevenea Charlot pentru ea; marele actor va de­clara că în viaţa lui a cunoscut trei genii: Einstein, Clara Haskil şi Churchill. Presa se întrece în elogii, iar publicul o urmează pretutindeni. Mulţi se întrebau cum se explică faptul că inter­pretările îi sunt atât de răscolitoare, de vreme ce cântul ei nu părea să aibă nimic spectaculos: „Ea nu se impune prin forţă, ci prin caracter; nu străluceşte, ci iradiază, transmite chiar gra­ţia muzicii: în două ore şterge amintirea strălucită şi vană a unei armate de virtuozi”, spunea Bernard Gavoty.

Mărturia pianistei Tatiana Nikolayeva, despre prima în­tâlnire cu arta pianistei românce, este printre cele mai emoţi­onante. În 1956, fusese invitată să cânte la Salzburg, iar toată lumea de la Moscova îi spusese să nu rateze concertele lui Karajan, considerat noul Toscanini. În prima parte a progra­mului, Herbert von Karajan a dirijat interesant o simfonie de Mozart, dar Tatianei Nikolayeva nu i se părea deloc că acesta ar fi fost la nivelul lui Toscanini. După pauză urma Concertul în re minor de Mozart, cu Clara Haskil solistă, iar Nikolayeva continuă: „Deodată, o femeie în vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc fără nicio formă, adusă din spate şi abia mergând, a intrat pe scenă. Eram convinsă că nu va fi în stare să cânte la pian în starea aceea şi am vrut să dispar de acolo, într-atât de frică îmi era pentru ea. S-a aşezat la pian şi a rămas nemişcată, cu capul aplecat deasupra clapelor în timpul introducerii orchestrale magnific dirijate de Karajan. Dar acesta tot nu-mi părea la nivelul lui Toscanini. Soseşte momentul în care intră pianul. Haskil a cântat prima frază. Pe loc m-a podidit plânsul. Orchestra a intrat şi ea să acompanieze, transfigurată. Şi Karajan, dintr-odată, a devenit Toscanini”.

Şi, pe 6 decembrie 1960, totul se încheie cu o moarte absurdă. Clara Haskil soseşte împreună cu sora ei în gara din Bruxelles, unde o aşteaptă soţia lui Arthur Grumiaux cu care urma să cânte în ziua următoare. Refuză o mână pentru a coborî numeroasele trepte, se împiedică şi cade, lovindu-se la cap. Se stinge la spital după câteva ore.

După 54 de ani de la dispariţia Clarei Haskil, în România, la Sibiu, în perioada 30 august – 4 septembrie 2014, a luat fiinţă un festival care poartă numele pianistei, un festival de proporţii reduse, dar cu invitaţi extraordinari. Iniţiatorul şi directorul festivalului este pianista româncă Alina Azario, stabilită de cincisprezece ani în GermaniaPrintre invitaţi s-au numărat Marina Chiche, Julien Quentin şi Adam Laloum, care a câştigat, în 2009, unul dintre cele mai importante concursuri de pian din lume: Concursul „Clara Haskil”.


Share