integrative life

„Dacă vrei să fii mai mult decât un virtuoz, întâi fii un virtuoz“
de Petruș Costea

Titlul reprezintă cel mai bun sfat pe care l-a primit pianistul american Murray Perahia, cel care a fost considerat încă de la debutul său un mare mozartian. El a depănat amintiri despre marii muzicieni alături de care s-a format, de la săptămânile în care a cântat cu Pablo Casals la zilele petrecute în intimitatea lui Vladimir Horowitz.

Aţi început să luaţi lecţii de pian la vârsta de șase ani, cu Janet Haien, cu care aţi lucrat unsprezece ani. Care a fost motivul acestei despărţiri?

Oricum ar fi, cred că unsprezece ani sunt suficienţi cu acelaşi profesor. Trebuie spus însă că, în multe privințe, a fost un profesor bun, mai ales fiindcă m-a făcut să studiez coralii, basul cifrat şi întreaga teorie muzicală, iar acesta a fost un lucru bun. Avea valori muzicale bune, dar ce mi se părea dificil este faptul că lucram la o singură piesă poate o lună sau un an, aşadar nu aveam un repertoriu bogat, nu aveam ocazia să explorez lucruri noi, deci a fost un program de studiu un pic cam rigid.

Interesul pentru muzica de cameră v-a condus către Rudolf Serkin şi Pablo Casals, cu care aţi cântat la Marlboro. Ce amintiri aveţi despre marele violoncelist?

Da, a fost un mare violoncelist. Am amintiri foarte, foarte emoţionante, pentru că m-a plăcut la Marlboro şi m-a invitat la el acasă, în Puerto Rico, de două ori. De fiecare dată, am stat acolo o săptămână şi am interpretat, alături de Pablo Casals, muzică de cameră. Alexander Schneider cânta la vioară, Boris Kroyt cânta la violă. Am cântat împreună cvartete, iar uneori sonate cu Casals sau propriile lui lucrări. A fost o săptămână fascinantă. Eram foarte tânăr, aveam şaptesprezece ani, dar mi-o voi aminti toată viaţa. Îmi mai amintesc și că, în fiecare dimineaţă, Pablo Casals cânta la pian preludii şi fugi de Bach. În plus, interpreta la violoncel o suită. Așa că îl auzeam cântând în fiecare zi.

Au urmat câteva lecţii cu Horszowski, cunoscut melomanilor mai ales pentru un special cantabile cu care ştia să interpreteze – mai ales muzica lui Mozart.

Da, Mozart, Bach... Îmi place maniera lui de a interpreta orice. Dar aveţi dreptate în ceea ce priveşte acel cantabile, avea un foarte frumos mod de a cânta, care era inimitabil. Cred că el i se datorează lecțiilor împreună cu Leschetizky. Nu ştiu, dar era pur şi simplu extraordinar să asculţi această modalitate de interpretare.

La optsprezece ani aţi primit un telefon de la Vladimir Horowitz, care v-a propus să studiaţi cu el. Cum v-a influențat marele virtuoz?

De fapt, n-am studiat cu el atunci, pentru că eram îngrozit să lucrăm împreună. Acest lucru s-a întâmplat mulţi ani mai târziu, când aveam vreo treizeci și cinci de ani. L-am sunat şi patru, cinci ani l-am vizitat cu regularitate. Mi-a spus un lucru foarte important: „Dacă vrei să fii mai mult decât un virtuoz, mai întâi fii un virtuoz“. Aceasta a însemnat să studiem piese de virtuozitate ale lui Liszt, Rahmaninov şi Scriabin şi a fost o experienţă minunată.

Aţi colaborat după aceea cu Benjamin Britten şi Peter Pears.

Da, așa este, s-a întâmplat aici, la Festivalul de la Aldenburgh. I-am ascultat întâi la New York, am fost foarte impresionat, după care am participat la competiția de la Leeds, unde am avut şansa să-i întâlnesc. Apoi, întrucât Britten era bolnav, l-am acompaniat pe Peter Pears cam cinci ani.

Chiar dacă nu i-aţi cunoscut, ce lecţie aţi învăţat de la pianiştii din prima jumătate a secolului trecut? Mă gândesc, de exemplu, la Artur Schnabel, Edwin Fischer, Alfred Cortot sau Dinu Lipatti.

Toţi sunt pianişti foarte mari şi e greu să spun cu precizie ce am învăţat de la ei, dar există la toţi o naturaleţe în felul de a face muzică, o anumită familiaritate cu fiecare lucrare pe care o interpretau, ca şi când ar fi posedat lucrarea interpretată. Iar execuția lor nu era niciodată mecanică, era ceva dinăuntrul lor şi convingerile lor artistice ieşeau la suprafaţă prin muzică. Da, ei mi-au fost o importantă sursă de emulație.


Share