Ennio Morricone, cel mai vârstnic laureat din istoria Premiilor Oscar
de Petruș Costea

Unul dintre cei mai mari compozitori ai ultimului veac, italianul Ennio Morricone, a fost mereu îndrăgostit de muzica pe care el o numește „absolută“: muzica clasică. Totuși, în 2016 – după ce a semnat partituri pentru filme celebre de-a lungul a peste cinci decenii – el a primit, la 87 de ani, un Oscar pentru ceea ce el numește muzică „aplicată“: unui subiect, unei povești, unui scenariu de film.

Ennio Morricone se naşte la Roma, în 1928, într-o Italie încă liniştită, dar care se pregătea să intre în febrilitatea naţionalismului. În timpul războiului studiază trompeta, iar în 1954 absolvă clasa de compoziţie a Conservatorului Naţional Santa Cecilia din oraşul natal. Prima lucrare, Il mattino, pentru voce şi pian, o compune la 18 ani şi continuă vreme de câţiva ani să-şi caute drumul scriind opusuri pentru pian, pentru formaţii camerale, concerte pentru diverse instrumente. 

Însă, el va înțelege din primii ani ai carierei că din muzică clasică („muzică absolută“, cum îi spune el) nu se poate trăi şi se orientează către o muzică mai accesibilă publicului, realizând adaptări pentru radio şi televiziune sau compunând cântece. Morricone vorbeşte mereu de două tipuri de muzică: „muzica absolută“ (muzica de concert sau muzica clasică în accepţia obişnuită) şi „muzica aplicată“ (adică aplicată unui subiect, unui scenariu de film etc.). 

Debutează cu muzică de film în 1961, pentru Il federale, dar succesele importante vin abia din 1964, anul în care începe colaborarea de două decenii cu regizorul Sergio Leone. Acesta inventează în anii ’60 westernurile „spaghetti“, o faţă nouă a unui gen care părea deja îmbătrânit, şi reuşeşte, printr-o construcţie regizorală inspirată şi printr-o ironie fină, să creeze câteva filme care au marcat generaţii de cinefili. 

Cuplul Ennio Morricone/Sergio Leone a colaborat la o serie de filme – Pentru un pumn de dolari (1964), Pentru câţiva dolari în plus (1965), Bunul, răul şi urâtul (1966), A fost odată Vestul (1968) sau A fost odată în America (1984) – a căror muzică este cunoscută de toată lumea, cu toate că numele compozitorului rămâne mai mereu necunoscut. Îmi imaginez că puţini sunt în stare să identifice compozitorii soneriilor de la telefonul mobil. Mai ţine minte lumea numele lui Henry Mancini? A compus muzica de la Pantera roz. Pentru muzica din primele westernuri „spaghetti“ ale lui Sergio Leone înregistrează un succes discografic fără precedent în istoria muzicii, până în prezent a vândut peste 70 de milioane de discuri. 

Un stil greu de definit, dar seducător pentru zeci de milioane de admiratori 

Încă de la primele succese, criticii au vorbit despre stilul greu de clasat al lui Ennio Morricone, un stil considerat eclectic, un melanj de misticism, sensibilitate, poezie, energie, forţă şi lirism. 

Ennio Morricone se înscrie alături de Sergio Leone în seria cuplurilor compozitori/regizori care au marcat istoria filmului: Bernard Herrmann şi Alfred Hitchcock, Nino Rota şi Federico Fellini sau John Williams şi Steven Spielberg. 

A compus muzică pentru mai bine de 500 de filme, a refuzat să se mute la Hollywood, a scris muzica oficială pentru un Campionat Mondial de Fotbal (Argentina 1978), a colaborat cu cei mai importanţi regizori, de la Pier Paolo Pasolini, Bernardo Bertolucci, Giuseppe Tornatore la Roman Polanski, Pedro Almodóvar sau Quentin Tarantino. 

A primit numeroase premii: Oscar pentru muzica din The Hateful Eight (2016), dar şi un Oscar onorific în 2007 (plus cinci nominalizări), Leul de aur, cinci premii BAFTA, trei Globuri de Aur, un Grammy Award, iar muzica din Bunul, răul şi urâtul a fost inclusă în Grammy Hall of Fame în 2009.

Citește articolul complet în The Art of Living nr. 15 DOWNLOAD


Share