Fabio Biondi și moralitatea în lumea muzicii
de Petruș Costea

Încă de la înființarea orchestrei Europa Galante, dar mai ales după înregistrarea Anotimpurilor, la începutul anilor ’90,  un disc care a uimit lumea muzicală printr-o foarte personală lectură, Fabio Biondi a fost considerat unul dintre cei mai importanți interpreți ai lui Vivaldi, iar cele peste 30 de discuri Vivaldi sunt considerate etalon ale discografiei compozitorului venețian.

Sunteți printre foarte puținii muzicieni de astăzi care discută public despre moralitatea interpreților, despre faptul că aceștia nu ar trebui să se servească de muzică, ci s-o servească. Cum s-a ajuns la această situație?

Industria discografică este în criză, încearcă noi modalități de a depăși criza de achiziții, iar una dintre aceste modalități, foarte gravă, este cea legată de imagine. Muzica este pusă în plan secund și imaginea interpretului devine fundamentală.

Nu cumva și în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost o situație similară? Puteți da exemple de artiști care au exagerat cu originalitatea? Mă gândesc, de exemplu, la unele înregistrări ale lui Leopold Stokowski sau ale lui Glenn Gould, cu libertăți aproape de neimaginat astăzi.

Este o situație incomparabilă. Excentricitatea lui Glenn Gould sau ideile lui Stokowski au fost rezultatul unei căi profund sincere, în care artistul și-a dezvoltat propriul stil respectând oricum muzica.

Casele de discuri nu promovează și ele muzicieni (firește, nu mulți) care sunt mai degrabă potriviți pentru Hollywood, a căror apariție fizică este, de fapt, principalul atu? Astfel publicul poate fi manipulat, întrucât primește produse artistice dubioase.

Pericolul de a manipula publicul din cauza imaginii superficiale a artiștilor create de casele de discuri este un pericol grav. Este important să se ia în considerare faptul că publicul nu este prost și să se insiste pe sinceritatea produsului, astfel încât publicul însuși să se poată sustrage acestei manipulări.

Există și o manipulare a revistelor de muzică clasică, dispuse să primească bani în schimbul unor cronici elogioase?

Tema corupției în revistele de muzică clasică este o chestiune sensibilă, dar, din păcate, veridică. Trebuie spus însă că revistele în sine au un impact minim în lumea muzicii.

Vi s-a întâmplat să ascultați un CD prost sau neinteresant și, în același timp, să citiți o cronică excelentă despre el?

Da, este un sentiment de mare frustrare, și nu vorbesc de valoarea unei interpretări, ci de conținutul tehnic care lasă uneori foarte mult de dorit.

Ce înseamnă un public cunoscător și un public naiv? În Germania există un public cunoscător, iar la marginea Europei ar exista unu public naiv? Ce ar trebui făcut pentru ca publicul să nu mai poată fi tras pe sfoară?

Nu aș evalua neapărat caracterul publicului în funcție de geografie. Vreau să spun că există mai multe tipuri de public în aceeași țară: manipulat sau supus logicii unei proaste programări din partea festivalurilor de muzică sau a teatrelor de operă. De exemplu, putem spune că în Germania punerile în scenă ale operelor ating uneori ridicolul, dar acest fenomen îl putem găsi atât în sudul Europei, cât și în nord. Publicul ar avea dreptul la o reacție puternică și care să implice din partea organizatorilor o evaluare serioasă a acestor situații în care conținutul este cel puțin straniu. Îmi mențin mereu părerea că termenul „naiv” nu se referă la public, aș spune mai degrabă că un public „pur” care se lasă uimit de lucruri este uneori cel mai bun.

Apariția înregistrării dvs cu Anotimpurile lui Vivaldi, la începutul anilor ’90, a fost un șoc în lumea muzicală. Este o distanță enormă față de înregistrările lui Henryk Szeryng sau Yehudi Menuhin. Cum ați ajuns la acest tip de lectură?

Am văzut cele patru anotimpuri ca piese descoperite într-o bibliotecă. Munca sinceră de citire a acestui gen de muzică nu a avut ca obiectiv dorința de a impresiona. Viziunea mea s-a născut dintr-un comportament interpretativ virgin, necontaminat de ceea ce fusese înainte și fără a dori neapărat să deschidă ulterior noi căi. Respectându-mă pe mine însumi și muzica în sine.

Preferați să ascultați Concertele brandenburgice de Bach cu Otto Klemperer sau cu Reinhard Goebel? Diferențele sunt atât de mari încât ai uneori impresia că asculți lucrări diferite. 

Aș spune că ambele exemple pot fi apreciate în mod egal. Este adevărat că, uneori, interpretările sunt incredibil de diferite, dar cred că, în cazul marilor interpreți, acestea fac parte dintr-o muncă plină de dragoste și dăruire; până la urmă, neexistând niciun adevăr interpretativ, acestea, chiar dacă reprezintă cealaltă parte a unei monede, pot fi la fel de admirate și respectate. Nu-mi place ce se face în grabă și copiind ceva ce există deja.

Vă amintiți de vreun concert al unui mare artist care v-a rămas puternic în minte? Care este cea mai puternică amintire muzicală?

David Oistrah. Sunetul lui reprezintă puterea de a da un univers pentru fiecare notă și rămâne pentru mine un exemplu extraordinar.

Sunt mulți muzicieni, foarte mari artiști, de acum 40 sau 50 de ani să zicem, care nu au rămas în memoria publicului de azi, în primul rând din cauză că discurile lor sunt foarte rar sau nu sunt deloc editate. Mă gândesc la Franco Gulli, un violonist minunat, dar aproape necunoscut. Mai sunt și alți artiști pe care îi apreciați, dar care au dispărut din memoria melomanilor de azi? Este tot o tactică a caselor de discuri sau pur și simplu se schimbă gustul publicului meloman?

Tactică a caselor de discuri, da, dar și sprijin insuficient din partea unui agent important... respectiv faptul de a nu fi reușit să parieze pe o figură și, prin urmare, pe imaginea unui artist. Mai mult decât să citez un artist pe care îl apreciez, îmi place să mă gândesc la cei care, în număr mare, astăzi, ca și în trecut, nu au posibilitatea de a se afirma. La aceștia mă gândesc de multe ori cu tristețe și nemulțumire.

Puteți da un exemplu de impostură artistică din prezent sau din trecut? Un interpret supraevaluat care nu avea deloc acoperire artistică?

Este o întrebare riscantă... am îndoieli în a considera fenomene artistice reale personalități de tipul lui Andrea Bocelli sau Giovanni Allevi; ceea ce vreau să spun este că aceștia, ca și alții, fac parte dintr-o zonă care nu poate fi considerată clasică. Muzica clasică are parametri de judecată academici care nu pot fi schimbați. Conceptul de cântăreț sau pianist sau mai ales de compozitor ține de personalități care dau dovadă de o pregătire specială. Cine nu face parte din această sferă, în ciuda meritelor sau talentului, trebuie să fie amplasat folosind alte denumiri.

Cu ce muzician din secolul al XX-lea v-ar fi plăcut să cântați?

Claudio Abbado.

 


Share