Gilles Apap – un violonist extravagant
de Petruș Costea

Interesat de muzică clasică, de muzică country și irlandeză, de jazz și de raga indiene, de ceardaș și de bluegrass, violonistul francez Gilles Apap a fost un invitat permanent și foarte apreciat al Festivalului SoNoRo de-a lungul anilor. Interpretările lui sunt uluitoare, iar viața lui – de asemenea.

De câţiva ani vă număraţi printre invitaţii permanenţi ai Festivalului SoNoRo, dar sunteţi încă un artist destul de puţin cunoscut în România. V-aţi născut la Béjaïa, în Algeria. Până la ce vârstă aţi rămas acolo?

M-am născut în Algeria, în 1963, într-o familie catolică. Familia mea era acolo de cinci generaţii, dar a trebuit să plece la o lună după naşterea mea, mai ales că toţi francezii plecaseră deja din 1959 sau 1960, din cauza războiului. Părinţii mei au rămas până în ultimul moment şi, când au părăsit Algeria, au lăsat acolo tot şi au plecat fără nimic.

Există influenţe arabe în formarea dumneavoastră?

Absolut deloc. Am crescut însă cu arabi kabili, prieteni ai tatălui meu, care veneau la noi acasă, şi-mi amintesc multe dintre poveştile lor teribile.

Cântaţi adesea muzică românească tradiţională. Cum aţi descoperit România?

Am descoperit-o prin muzica din Moldova. La început am avut o casetă cu muzică românească pe care mi-o trimisese Ion Drăgoi de la New York, apoi am făcut rost de mai multe casete şi am încercat să cânt câteva melodii pentru că eram foarte curios să aflu ce tehnică violonistică folosesc, cum fac să le sune vioara atât de diferit. Apoi l-am descoperit pe Menuhin cântând o sonată de Bartók şi m-a intrigat ritmul neobişnuit.

Trupa The Transylvanian Mountain Boys, cu care aţi înregistrat trei CD-uri de muzică românească, cum s-a născut?

În primul rând, povestea a început în California, iar trupa n-are nicio legătură cu România. Era formată dintr-un basist, un chitarist, care cânta mult jazz, şi fratele meu, care cânta la violă. Am ales numele de Transylvanian Mountain Boys, deşi cântam şi multă muzică irlandeză sau country.

Cântaţi muzică indiană, celebrele raga. Cum aţi ajuns la această muzică?

M-am dus să predau în India. Am fost de mai multe ori în Himalaya, doar cu un rucsac în spate, am ajuns la izvoarele Gangelui, la frontiera cu China, la 6.000 de metri. Am cântat acolo, am întâlnit oameni minunaţi, care mi-au devenit prieteni. Apoi am predat pentru un timp, destul de scurt, la Universitatea din Benares.

Sunteţi un autodidact?

Mai mult sau mai puţin. Problema mea este că n-am înţeles niciodată ce-mi spuneau profesorii de vioară. La treisprezece ani am încetat să mai iau lecţii de vioară.

Dar la douăzeci şi doi m-am apucat din nou să studiez serios. Voiam să particip la un concurs, ca să-l văd acolo pe Yehudi Menuhin, astfel încât să fiu mai motivat, fiindcă nu făceam nimic.

Adevărul este că timp de şapte ani avusesem grijă de o femeie foarte bolnavă, care între timp murise, lucru care m-a afectat foarte mult.

Am început deci să studiez serios şi am plecat în California, unde locuiesc şi acum. Am câştigat acel concurs şi cred că e singurul premiu din viaţa mea, pentru că niciodată nu m-am mai dus la concursuri de vioară. Nu aveam repertoriu, nu fusesem niciodată într-o şcoală, într-un conservator. A fost un concurs care mi-a dat încredere în mine.

Cum v-a descoperit Bruno Monsaingeon, care a făcut două documentare despre dumneavoastră?

Menuhin l-a sunat şi i-a spus că ar trebui să mă asculte cântând sonata lui Bartók. Nici nu ştiam ce aş fi putut să-i spun interesant. Nu pricepeam de ce voia să facă un documentar despre mine, dar a fost interesat de lucrurile pe care le făceam pe atunci.

Aţi devenit celebru, oarecum peste noapte, după ce aţi cântat Concertul în sol minor de Mozart cu o cadenţă extravagantă. Cum a început povestea aceasta?

Adevărul este că Menuhin a provocat-o oarecum. Cântasem cu doi ani înainte concertul lui Mozart cu cadenţa mea şi a ieşit foarte urât, a fost o umilire, oamenii au început să fluiere, să strige. M-am chinuit să termin concertul. Păstrez o amintire foarte neplăcută de pe urma acelui concert care mi-a făcut un rău profund. Părinţii mei erau în sală şi mi-au reproşat că i-am făcut de râs, muzicienii din orchestră nici măcar nu se mai uitau la mine. Am plecat singur acasă. N-am mai cântat concertul lui Mozart vreme de doi ani, până când Menuhin mi-a spus că trebuie să-l cânt din nou. M-a încurajat asigurându-mă că el va dirija, dar lucrurile s-au petrecut altfel: Menuhin a murit cu o zi înainte de concert. Înregistrarea este pe YouTube. Mai cânt şi acum concertul cu cadenţa mea, dar nu mă mai afectează reacţia publicului. Cu vârsta...

Cum poate un artist să fie original şi în acelaşi timp să respecte tradiţia interpretării?

Este foarte greu de explicat. Este o muncă de profunzime. Nu este un lucru atât de simplu. E ca şi când înveţi o limbă nouă pentru fiecare stil de muzică pe care-l cânţi. Tehnica e diferită.

Înainte, identificai un artist după sunet, dar astăzi avem impresia că toţi artiştii cântă la fel. Care este motivul acestei radicale schimbări?

E o uniformizare, e mondializarea, nu mai există identitate. Oamenilor le este frică să aibă personalitate. Asta le spun mereu elevilor mei: încercaţi să fiţi voi înşivă, să găsiţi un sunet propriu, care să fie al vostru.

Nu cântaţi ca toți ceilalţi. În ceea ce mă priveşte, n-am ascultat niciodată pe nimeni, n-am ascultat de nimeni.

Recent, cam acum un an, eram în vizită la tatăl meu, care mi-a spus, cu accentul lui algerian: „Fiule, să-ţi pui şosete, că o să-ţi fie frig.“ Şi i-am zis: „Ascultă, eşti tatăl meu şi ţin mult la tine, dar nu-ţi dai seama că nu te- am ascultat niciodată? Nu e cazul să-mi dai acum sfaturi“.

Admiraţi în mod special un violonist din zilele noastre?

Nu ascult multă muzică şi, oricum, îi prefer pe violoniştii din trecut, pe Kreisler, pe Enescu, pe Menuhin când avea nouă ani. Anul trecut am intrat pentru prima oară pe YouTube şi tot anul trecut mi-am luat un iPad şi am trimis un e-mail pentru prima dată. Mă fascinează artiştii în vârstă, cei care au păstrat ceva din spiritul muzicii de odinioară. Am fost în Irlanda să văd cum cântă bătrânii violonişti, am fost în China să-i ascult pe maeştrii muzicieni, apoi am fost în India.

Acum câţiva ani, la Târgu Mureş, de exemplu, am primit un foarte frumos cadou. Am fost invitat să cânt, dar pentru două concerte îmi puteau da 100 de euro, era tot ce-şi permiteau. Le-am zis că nu-mi trebuie bani, că prefer să mă invite la o cină, iar banii să-i împartă muzicienilor cu care am cântat. Drept răsplată, ca să zic aşa, cel care m-a invitat m-a dus într-un sat să cunosc trei muzicieni. Un bătrân cu o pălărie pe frunte şi doi tineri. Am stat două zile acolo şi am făcut muzică bună, fără şmecherii de virtuozitate. Am cântat muzică de nuntă şi multe alte lucruri. Am o amintire foarte frumoasă.


Share