În dialog cu regizorul Cristi Puiu despre jocul ascuns din Sieranevada
de Miruna Mirică-Damian

În filmul Sieranevada, scenariul se desfășoară în mintea spectatorului, iar camera de filmat este o prezență subiectivă, care selectează episoadele și deconspiră poveștile cu jumătate de măsură, lăsând suficient loc interpretărilor. Timp de aproape trei ore, spectatorul este, pe rând, martor mut al întâmplărilor din stradă, apoi membru al familiei ce se pregătește de parastas, complice la neînțelegerile casnice, iar la final, beneficiarul absurdului colectiv. Am stat de vorbă cu regizorul Cristi Puiu și am aflat o parte din motivele actului artistic, precum și răspunsuri la tot felul de curiozități materiale.

Atmosfera încărcată din apartamentul etanș, populat de atâția oameni, este completată de orașul cenușiu și de vremea hibernală. Bucuria revederii este umbrită de tot felul de intrigi interne, care par să culmineze și să se diminueze odată cu intrarea sau ieșirea personajelor din cadru. Totuși, al cui era acest apartament în care părerile contrare și intervențiile discruptive par să prindă viață și să antreneze acțiunea? Cristi Puiu oferă o mărturisire fascinantă:

„E o poveste destul de stranie, pentru că în perioada în care căutam locație pentru film, am găsit un apartament în același bloc în care am filmat, însă era mult prea renovat, deși configurația camerelor era ideală. Atunci am întrebat dacă ar mai exista un alt apartament în imobil. Am primit un telefon după câteva zile, m-am dus acolo, însă proprietarul apartamentului, domnul Cotescu, murise între timp... Ziua în care am văzut apartamentul era parastasul lui de 40 de zile... Pe loc am zis că acela trebuie să fie locul! El a fost notar, colecționar de timbre, de tablouri, cinefil, iar în birou, în vitrină, erau două fotografii cu turnurile gemene... Vă imaginați, poate, ce am simțit.”

Misterul vieții cotidiene, sacrul care se ascunde și apoi se manifestă în profan, toate acestea pot reprezenta chei de interpretare ale unui film în aparență static, dar atât de profund, datorită felului în care este construită relaționarea dintre personaje. Ritualul „Veșnicii pomeniri”, realizat de preotul care s-a lăsat îndelung așteptat, constituie un fals punct culminant al acțiunii, pentru că în urma lui rămâne tot lipsa de speranță a condiției umane și imposibilitatea personajelor de a se sustrage prezentului. Spectatorul este martorul unui balans continuu între nevoile primare și cele spirituale, nu are instrumentele necesare pentru a decoda corect ritualul, soția defunctului insistă să facă totul „așa cum trebuie”, conform locului de origine al acestuia, deși nimeni nu mai crede în superstiții, iar în locul lor se poziționează conspirațiile lumii moderne. Auzim discuții despre terorism și manipulare, despre comunism și religie, abuzuri, conduită și relații familiale. În scenă apare și o tânără sârboaică, în stare de ebrietate, care este rapid asimilată și nici nu pare să deranjeze atât de mult, deși reneagă sacralitatea momentului. Totuși, confuziile sunt firești, în acest context în care toată lumea pare să aibă câte o părere, urmând ca, în final, subiectul să-și piardă din importanță. Astfel justifică regizorul alegerea titlului, Sieranevada, care nu conduce spre niciun indiciu logic și alterează, din start, percepția asupra filmului:

„Trăim într-o lume în care poți să pui orice etichetă pe orice obiect, ceea ce înseamna că am fost educați să rămânem ațintiți asupra categoriilor. Totuși, creierul nostru e mai deștept și poate face conexiunile mult mai ușor. E imposibil să pui împreună toate piesele acestui puzzle infinit, care este istoria noastră... Numele e alterat, pentru că toate personajele din film alterează amintirile evenimentelor care s-au petrecut. Noi nu înregistrăm un eveniment, ci percepția noastră asupra evenimentului. Evident, titlul este o metaforă și oricine îi poate da sens așa cum dorește.”

Filmul are și o particularitate compozițională, realizată prin intermediul ușilor care se tot deschid și se închid, asemenea unor registre. Ele permit spectatorului să vadă câte puțin din fiecare univers construit în etape, pentru că în fiecare cameră pare să se ascundă un secret:

„Ușile, la primul nivel de lectură, funcționează cât se poate de bine. Ele se deschid și se închid justificat. În bucătărie se fumează, deci ușa se închide. Copilul doarme într-o cameră, iar în cealaltă are loc confesiunea surorilor, o discuție secretă. Când cineva intră la baie, închide ușa. Totuși, ușile mi-au creat mie posibilitatea să imaginez un montaj în interiorul imaginii, pentru că ele își îndeplinesc funcția: știi că dincolo e o poveste, ușa se închide și tu nu mai ai acces la ea. Spectatorul inventează imaginea și încearcă să refacă toată povestea. Aceasta e condiția noastră, a fiecărui individ, pentru că suntem condiționați de poziția noastră în lume, care nu este o poziție fizică, și ea ne angajează cu toată istoria noastră, cu tot ceea ce suntem noi. Această poziție ne obligă, ne limitează, nu putem să vedem ce se întâmplă dincolo. Fragmente și foarte multe goluri sunt completate cu ceea ce socotim noi că este just, potrivit, dar potriveala are legătură cu propriul nostru confort. Ușile funcționează în relație directă cu povestea din film: unul crede că 9/11 a fost un inside job, altul crede că a fost făcut de arabi sau cine știe... Oamenii nu ajung să se întâlnească.”

Sieranevada este mai mult decât o oglindă, în sensul pragmatic al termenului, pentru că nu își propune să portretizeze clișeic societatea românească în toate culorile ei. Ansamblul de mesaje, împreună cu sensurile pe care spectatorul i le atribuie, condiționate și ele de toate experiențele particulare, reușeșc să creeze un soi de vid perceptiv la sfârșitul filmului, moment în care fie izbucnești într-un râs nervos, ca personajele din film, fie pleci și nu privești în urmă, pentru că tocmai ai fost confruntat cu inconsistența ființei umane. 


Share