Jean-Guihen Queyras sau despre onestitatea unui muzician
de Petruș Costea

Considerat cel mai important violoncelist francez al momentului, Jean-Guihen Queyras ne-a vorbit despre anii de formare, despre cele mai importante întâlniri cu mari muzicieni și despre onestitatea cu care un interpret ar trebui să se apropie de muzică.

De mulți ani sunteți violoncelistul francez cel mai cunoscut, cel mai influent. Se poate vorbi de o mai mare responsabilitate artistică odată ajuns pe culmile celebrității?

Ce spuneți mă emoționează, dar fără falsă modestie aș vrea să relativizez puțin. Cred că există mai multe tipuri de cariere. Mă gândesc că artiști precum Gautier Capuçon sau alții asemenea lui sunt la fel de expuși ca mine în lumea muzicală, ce-i drept, într-un mod, totuși, foarte diferit.

Revenind la responsabilitate, da, mă simt responsabil mai ales față de muzicienii extraordinari pe care i-am cunoscut, care m-au inspirat, care mi-au fost exemplu. Față de etica lor mă simt într-adevăr responsabil. Aș vrea să vorbesc, în mod evident, de Pierre Boulez, pe care l-am întâlnit când aveam 23 de ani și care m-a marcat cu exigența lui, cu sensibilitatea lui; aș dori apoi s-o amintesc pe prietena mea Tabea Zimmermann, care pur și simplu, prin muzicalitatea ei, prin calitatea ei umană, mi-a fost un exemplu pe care încerc să-l urmez. Au venit apoi întâlnirile punctuale, să le zicem așa, adică legate de un repertoriu anume: întâlnirea cu Anner Bylsma a fost decisivă și va rămâne pentru mine mereu legată de suitele lui Bach. Mă gândesc mult la el și la exigența lui când cânt aceste suite pentru violoncel solo.

Sunteți celebru, dar ați evitat mereu o presă, să-i zicem kitsch, de genul Lang Lang sau Khatia Buniatishvili. A fost alegerea dumneavoastră sau pur și simplu așa s-a întâmplat? 

Sincer să fiu nu e vorba de o alegere, e vorba pur și simplu de temperament. Nu e felul meu de a fi și știu foarte bine că uneori casa de discuri ori agentul meu și-ar dori să fiu ceva mai implicat în felul acesta de expunere mediatică. Îmi dau seama că spiritul afacerilor cere așa ceva, însă, repet, nu este vorba de o dorință de a vrea sau nu, de a sta în umbră, de etică, e doar o chestiune de temperament. Superstarurile pe care le-ați amintit sunt artiști care și-au început cariera când aveau mai puțin de 20 de ani. Eu, când aveam 20 de ani, aveam nevoie să fiu în contact cu un alt muzician, să muncesc în grupuri muzicale, în cvartet, doream să descopăr arta contemporană. Cariera mea de solist s-a construit foarte lent și liniștit, și a fost exact ce trebuia pentru temperamentul meu.

Înregistrarea cu suitele pentru violoncel de Bach a fost primită cu un uriaș entuziasm, iar revistele Diapason și Classica au plasat acest disc alături de acela, mitic, al lui Pablo Casals.  Care sunt particularitățile lecturii dumneavoastră?

E adevărat că succesul acestui disc a fost foarte important pentru mine. Cred că pentru toți violonceliștii suitele lui Bach au un loc aparte în viața lor muzicală. Începem să le cântăm la o vârstă foarte mică, la 10-11 ani, și apoi le purtăm cu noi în fiecare zi.

În momentul în care a ieșit discul a fost organizată o lansare la Fnac, în Montparnasse, eu am ajuns ceva mai devreme și m-am dus la raftul cu Bach să văd ce înregistrări ale suitelor erau disponibile: am rămas stupefiat. Toți cei mari, Pablo Casals, Pierre Fournier, János Starker, Yo-Yo Ma, plus cei mai tineri. Era un ocean de înregistrări, o curată nebunie… M-am întrebat în acel moment ce mi-o fi trebuit mie să înregistrez aceste suite… Apoi discul meu a fost primit așa cum știți și nu vă ascund că am fost, firește, foarte fericit.

Despre viziunea mea asupra acestor suite, despre particularitățile interpretării mele ar trebui alții să vorbească. Eu pot să spun doar lucrurile care m-au marcat pe mine de-a lungul anilor.

În primul rând, în copilărie am avut șansa ca părinții mei să asculte – enorm – muzica vocală sacră a lui Bach; aveam acasă cantatele, firește pasiunile. Această muzică am auzit-o mereu în casă, în interpretarea barochiștilor de atunci, Gustav Leonhardt sau Nikolaus Harnoncourt, și cred că nu poți cânta bine muzica instrumentală a lui Bach, la fel ca muzica instrumentală a lui Mozart, decât dacă înainte te-ai cufundat în muzica vocală a aceluiași compozitor, adică într-o muzică în care există un raport între text și muzică, chiar și atunci când nu înțelegi textul. Când eram mic, nu vorbeam germana, dar muzica vorbea. Dacă vrei să cânți un cvartet de Mozart într-un mod viu, trebuie mai întâi să petreci ore întregi ascultându-i operele. Totul, absolut totul pleacă de aici.

În al doilea rând, am avut șansa, foarte devreme, să întâlnesc oameni deschiși către interpretarea barocă, oameni care m-au ajutat să am o viziune proaspătă asupra acestei muzici. De la articulare la coardele din intestine de oaie. Întâlnirea cu Anner Bylsma a fost decisivă: un masterclass de o săptămână la castelul Villarceaux, o săptămână în care noi, cei doisprezece tineri muzicieni, am lucrat, câte opt ore pe zi, suitele lui Bach. Pentru mine a fost un electroșoc. Am descoperit aceste lucrări complet diferit: gramatica lor, gramatica articulării, mânuirea arcușului, cum să lucrezi cu armoniile etc. A fost o săptămână de o intensitate rară.

Muzica contemporană ocupă un loc important în programele dumneavoastră. Credeți că publicul meloman este din ce în ce mai interesat de muzica contemporană?

Dacă oamenii sunt din ce în ce mai interesați e greu de spus, dar e important acest pariu: să continuăm să cântăm muzică contemporană. Da, e clar că publicul nu va înțelege totul, dar va înțelege expresia, gestul etc. Iar asta e în mare parte responsabilitatea noastră, a interpreților. Ceea ce am învățat de la Pierre Boulez, legat de muzica contemporană, este exigența, onestitatea. Boulez era un om care nu făcea niciodată show. Pentru el claritatea interpretării, transparența erau foarte importante, pentru că îi permiteau ascultătorului să stabilească, pentru început, o legătură afectivă cu muzica.

Ce întâlniri muzicale v-au influențat cel mai mult, mai ales în anii de ucenicie?

Pierre Boulez, Tabea Zimmermann, Jiří Bělohlávek. Pe Bělohlávek l-am cunoscut când am înregistrat Concertul lui Dvořák. Până atunci nu mai cântaserăm niciodată împreună, dar s-a petrecut imediat un declic, apoi m-a invitat să cânt la Proms. Erau numeroase asemănări între el și Boulez, nu la nivelul repertoriului, nici măcar în ce privește viziunea muzicală, ci în felul în care evita să se dea în spectacol, să facă show pe scenă. Era un om foarte simplu, care voia să fie simplu, și un om de o mare inteligență. Dacă l-ai fi întâlnit pe stradă fără să știi cine este, ai fi zis că e un țăran. Nu era deloc pretențios și simțeai acest lucru în felul de a face muzică: era mereu direct și onest.

O altă întâlnire specială a fost cu Pierre-Laurent Aimard, un muzician pe care îl admir enorm pentru echilibrul minunat între un intelect de o putere extraordinară și un suflet pe care-l simți în fiecare notă cântată.

Cu ce muzician din trecut v-ar fi plăcut să cântați?

Nu aș alege un interpret, ci un compozitor, iar acesta ar fi Haydn. Simt o tandrețe foarte particulară pentru el, pentru muzica și spiritul lui: simți din muzica sa că era inteligent, că avea umor, că era foarte cultivat, că era un om foarte simpatic.

Dacă ar fi să aleg, totuși, și un interpret, m-aș gândi în primul rând la Sviatoslav Richter. Am avut norocul să-l ascult la unul dintre ultimele lui recitaluri. E un muzician care mă fascinează prin aura sa cu totul neobișnuită.

Ați avut vreodată un violoncelist fetiș?

În copilărie, violoncelistul meu fetiș era Yo-Yo Ma, care, trebuie s-o recunoaștem, a revoluționat violoncelul în multe privințe. Știu că nu toți vor fi de acord cu alegerea mea, dar Yo-Yo Ma are o carismă incredibilă, o frazare uluitoare, o senzualitate extraordinară a felului de a cânta, o inteligență și o înțelegere profundă a gramaticii muzicale. Toate acestea m-au fascinat. Un alt violoncelist care mi-a marcat anii tinereții a fost, firește, Rostropovich.

Aveți sau ați avut un disc pe care să-l ascultați în neștire?

În ultima vreme nu ascult foarte multă muzică clasică. Ca să mă relaxez, ascult jazz cu copiii mei. Dar există o înregistrare, descoperită în adolescență, pe care am ascultat-o continuu, zile în șir: Don Giovanni de Mozart, cu Carlo Maria Giulini. Există în această înregistrare o putere, o impetuozitate greu de găsit pe un disc. Îmi amintesc mai ales de Don Giovanni (Eberhard Wächter) și de Leporello (Giuseppe Taddei); ai impresia că ești acolo, totul este extrem de viu.

În anii ’40, într-o scrisoare către Dinu Lipatti, Clara Haskil spunea că Pablo Casals este cel mai important interpret în viață. În acest moment, pentru Jean-Guihen Queyras, care este cel mai important interpret în viață?

E o întrebare complicată, pentru că sunt atât de mulți artiști pe care-i admir! O să îndrăznesc, totuși, să numesc un artist din generația tânără, un artist care a marcat deja lumea muzicală și care are chiar toate calitățile pentru un foarte mare artist: carismă, inteligență, un suflet intens, tehnică. Este vorba de dirijorul Yannick Nézet-Séguin, pe care l-am întâlnit acum patru ani și care m-a fermecat.

Ați cântat și ați înregistrat multă muzică de cameră cu Alexandre Tharaud, apoi cu Isabelle Faust și Alexander Melnikov. Să sperăm că vor apărea la un moment dat și sonatele lui Brahms?

E incredibil! Știați deja? Le-am înregistrat recent cu Alexandre Tharaud și lucrăm acum la postproducție. În afară de cele două sonate pe disc, am inclus și șase dansuri ungare transcrise pentru violoncel și pian. Din câte am înțeles, discul va apărea în ianuarie 2018.


Share