Meloclassic publică Enescu
de Petruș Costea

Un adevărat eveniment în lumea muzicală a anului 2013 a fost înfiinţarea casei de discuri Meloclassic, care îşi propune să publice înregistrări inedite, în majoritatea lor live, cu muzicieni care au marcat istoria interpretativă a secolului trecut. În afară de numele legendare, cunoscute publicului meloman care le poate găsi şi astăzi în magazinele de discuri (Wilhelm Backhaus, Wilhelm Kempff, Clara Haskil, Arthur Grumiaux, Yehudi Menuhin, Lola Bobescu ș.a.), sunt publicați şi artiști ale căror nume mai circulă doar în cercurile de colecţionari, dar care altădată erau adevărate vedete în muzica clasică (Guila Bustabo sau Alexander Uninsky, care au cântat în 1936 şi la Bucureşti, Erich Röhn sau Branka Musulin).

Înregistrările, excelent remasterizate de Lynn Ludwig, nu li se adresează doar colecţionarilor, ci și tuturor melomanilor interesaţi de viaţa muzicală din trecut, iar pentru a recrea fie şi vag atmosfera sălii de concert sau a studioului radio, au fost păstrate aplauzele şi anunţul crainicului. Cele 79 de titluri apărute până în prezent sunt împărţite în câteva categorii: pianişti, violonişti, violoncelişti, cvartete, dirijori. În prezent, CD-urile se pot comanda doar pe site-ul Meloclassic.

Una dintre aparițiile remarcabile ale acestei case de discuri este un dublu CD cu înregistrări inedite, chiar necunoscute, ale lui George Enescu, ele lipsind chiar din discografiile erudite dedicate muzicianului.

Primul CD cuprinde trei lucrări. Prima este Sonata nr. 7 în do minor op. 30, nr. 2 pentru vioară şi pian de Beethoven, înregistrată la 17 iunie 1948, în vechea sală a Conservatorului din Paris, avându-l la pian pe Georges de Lausnay. La 67 de ani, Enescu nu mai are tehnica din anii ’20 sau ’30, aşa cum o știm din înregistrările de atunci, se simte un arcuş extenuat, o anumită nesiguranţă a mâinii stângi, dar îi recunoaştem tonul extraordinar de răscolitor şi rubatoul personal.

În acei ani, criticul Marc Pincherle nota acest aspect al artei lui Enescu: „Nicio sonoritate nu semăna cu a sa, caldă, comunicativă, câteodată cu un fel de arierplan puţin aspru, ceva trist şi ciudat de mişcător“. Celelalte două lucrări prezente pe disc sunt Septetul în mi bemol major, op. 20 de Beethoven şi Introducere şi Allegro pentru harpă, flaut, clarinet şi cvartet de coarde de Ravel, ambele înregistrate la 1 martie 1951, în aceeaşi sală a Conservatorului.

Enescu cântă împreună cu profesori de la Conservator, iar numele acestora, deşi puţin cunoscute astăzi, au fost importante în epocă. Sunt de amintit fagotistul Fernand Oubradous, flautistul Gaston Crunelle (profesorul lui Jean-Pierre Rampal şi al lui James Galway), clarinetistul Ulysse Delécluse și harpistul Pierre Jamet.

Al doilea CD (în format mp3) cuprinde cele douăzeci de convorbiri cu Enescu realizate de Bernard Gavoty pentru Radiodifuziunea Franceză, cele care stau la baza volumului Amintirile lui George Enescu, publicat la Paris în 1955 şi tradus în limba română în 1982. Înregistrate acasă la Enescu, în rue Clichy, în 1951 şi 1952, cele cinci ore şi jumătate de convorbiri au fost difuzate între 25 ianuarie şi 6 iunie 1952. Cu umor şi nostalgie, Enescu povesteşte despre anii copilăriei petrecute în nordul Moldovei, despre studiile la Viena, unde l-a ascultat pe Brahms, despre sosirea la Paris şi despre colegii şi prietenii muzicieni (Jacques Thibaud sau Pablo Casals), despre întâlnirea cu discipolul mult iubit (Yehudi Menuhin), despre cariera de violonist şi despre chinurile vieţii de compozitor.

Este un Enescu plin de viaţă, care cântă – sau mai degrabă fredonează – doine şi hore româneşti, fragmente din Valurile Dunării, din OEdip, din Wagner, din Brahms, din cvartetele lui Beethoven, exemplifică la vioară şi la pian câteva măsuri dintr-o operă scrisă la vârsta de cinci ani, se amuză, se entuziasmează şi redevine din când în când nostalgic.

Surprizele legate de violonistul George Enescu continuă. Aceeaşi casă de discuri Meloclassic va mai publica la sfârşitul acestui an încă două înregistrări ale violonistului, care au fost descoperite acum câteva luni în arhivele Radiodifuziunii Franceze: Johann Sebastian Bach, Sonata nr. 2 pentru vioară şi pian în la major, BWV 1015, şi Sonata nr. 4 pentru vioară şi pian în do minor, BWV 1017. În ambele sonate, la pian se află Céliny Chailley-Richez, cea care l-a acompaniat pe Enescu în recitaluri timp de câteva decenii. Dacă o casă de discuri străină, recent înfiinţată, reuşeşte să publice astfel de documente cu George Enescu, poate că n-ar fi imposibil ca și în România să se încerce editarea integralei concertelor de Bach pentru unul sau mai multe piane, dirijate de Enescu la începutul anilor ’50.

La fel de așteptată este și publicarea înregistrării Concertului brandenburgic nr. 5 în re major, BWV 1050, precum şi a Concertului pentru două flaute și orchestră în fa major, BWV 1057, cu Céliny Chailley-Richez la pian, Christian Ferras la vioară, Jean-Pierre Rampal şi Gaston Crunelle la flaut. În plus, în arhivele americane a fost descoperită o bandă ce cuprinde Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms cu Enescu la vioară, pentru care nu s-a găsit, în mai bine de zece ani de la descoperirea ei, nicio casă de discuri care s-o publice.

Dar există şi mai multe înregistrări cu Enescu dirijor care încă nu au apărut în varianta CD: Preludiul la după-amiaza unui faun de Debussy, Pavana pentru o infantă defunctă de Ravel, Fileuses din Pelléas et Mélisande de Fauré, Simfonia a II-a de Robert Schumann etc. De asemenea, ar mai fi de amintit și înregistrările live din arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune. Toate acestea își așteaptă încă un editor serios și mărinimos.


Share