Mihai Pop - Galeria Plan B
de Ioana Ciocan, sept 2016

Mihai Pop (1974) este absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj, artist vizual și coordonator al Galeriei Plan B, spațiu de producție și expunere a artei contemporane, deschis la Cluj în 2005. În septembrie 2008 Plan B a deshis un al doilea spațiu expozițional la Berlin. Comisar al Pavilionului României la ediția din 2007 a Bienalei de Artă de la Veneția și curator al expoziței lui Adrian Ghenie „Darwin’s Room“, la ediția Bienalei de la Veneția de anul trecut, Mihai Pop este unul dintre inițiatorii Centrului cultural Fabrica de Pensule, deschis la Cluj in 2009. Mihai Pop trăiește și lucrează la Cluj și Berlin.

Ai fost în 2007 comisarul expoziţiei „Low Budget Monuments“ și în 2015 curatorul expoziței lui Adrian Ghenie „Darwin’s Room“ – ambele în Pavilionul României la Bienala de la Veneţia. Cum consideri că a evoluat contextul artei contemporane românești în această perioadă?

A evoluat previzibil: avem poziții mai clar definite, s-au individualizat câteva voci, unele pe logica unei arte autonome, departe de un aici-și-acum atât de vehiculat în ultimii ani. Arta social-politică s-a semiinstituționalizat pentru a opera mai eficient, s-au reconsiderat poziții istorice, așa cum e la modă. În general, oamenii lucrează într-un cadru tot mai larg, global; chiar și mediocrii de acasă sunt mai vocali în această evoluție. Dacă ar fi să-l citez pe Adrian Ghenie, „aceasta este vestea bună. Vestea proastă e că în esență suntem singuri“. Că orice evoluție se constituie prin efort personal, mai puțin prin contexte (și spun asta eu, care am construit și hrănesc contexte, ung mecanismul, facilitez lucruri…). Întorcându-mă la întrebarea ta, Veneția este o oglindă a scenei căci, în mod implicit, îi relevă mecanismele de selecție și finanțare – toate sub imensa presiune a vizibilității (când știi că ai un public atât de numeros și divers precum cel al Bienalei, e greu să rămâi calm…). În ultimii 10 ani, România a trimis la Veneția poziții diverse și bine constituite, indiferent că-ți place sau nu artistul respectiv. Când lucrurile nu au fost bine legate s-a văzut imediat, căci Veneția funcționează ca un revelator… În ceea ce mă privește, diferența dintre momentele 2007 și 2015 stă în înțelegerea contextului: Veneția e mai degrabă croită pentru poziții individuale relevante, care au un istoric în spate, și nu atât pentru proiecte de grup. Iar asemănarea dintre cele două momente, tot în ceea ce mă privește, este aceeași inconștiență studențească cu care m-am aruncat, în ultima clipă, în fiecare dintre proiecte. De fiecare dată mi-am spus pe parcurs, când deja era prea târziu, că „dacă știam ce mă așteaptă nu mă băgăm“.

Succesul galeriei Plan B, pe care ai fondat-oîn 2005 alături de Adrian Ghenie, a pus Clujul pe harta artei contemporane internaționale. De ce ați considerat că orașul Cluj poate oferi o platformă pentru dezvoltarea unei galerii private?

Adevărul e că acum 10 ani când am deschis galeria nu ne-am gândit nici o clipă în termeni strategici, nu am ales în mod deliberat mai nimic (desigur, în afara expozițiilor pe care le-am făcut). Chiar și termenul „fondat“ e departe de realitatea de atunci. La început, proiectul nu avea nimic monumental. Fiecare pas a fost generat de pasul anterior, mai degrabă pe logica „și acum ce facem?!“. Eram din Cluj, studiaserăm aici, aici erau toți artiștii pe care-i știam îndeaproape și cu care dialogam consistent (și nu te aventurezi în expoziții, dacă nu cunoști artiștii!). Era un cerc restrâns și prietenia juca și ea un rol important. Pe scurt, nu prea exista alternativă în 2005 și oricum funcționam în paradigma lui „a face“, cu sau fără vizibilitate. De fapt, marele câștig pentru Cluj este că am valorizat potențialul din propria ogradă. Îți imaginezi că, dacă operam pe baza unui studiu de piață preliminar, nu mai făceam nimic în Clujul acelor ani. Acum toată lumea vrea să fie parte din această așa-zisă poveste de succes. Și cum se întâmplă cu orice scenă care a crescut prea repede și dezordonat, ultimii veniți sunt și cei mai vocali și strategici. E poate momentul unei reevaluări – de asta am transformat recent spațiul de expoziții al galeriei de la Fabrica de Pensule într-un loc pentru workshopuri și proiecte realizate în colaborare cu „periferia“ scenei locale și l-am rebotezat ca atare (Domino, preluând titlul unei expoziții de Ciprian Mureșan).

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Interviul complet în The Art of Living nr. 16, număr dedicat artei contemporane. DOWNLOAD


Share