integrative life

Noua transhumanță a Timișoarei
de Bogdan Tudorache

Boom-ul investițiilor străine aduce noi navetiști, dar cum putem transforma acest fenomen într-o evoluție de rang național?

În timp ce avionul decolează de pe pista din Otopeni, număr pasagerii care merg la Timișoara: sunt în jur de 100. Un al treilea zbor suplimentar îi aduce pe majoritatea oamenilor de afaceri și corporatiștilor la Timișoara și asta doar dacă sunt în număr destul de mare. Tarom, compania românească de transport aerian, ne pune la dispoziție un Boeing 737, destul de mare pentru a face față traficului, explică un tânăr recrutor.

Sunt doar două sau trei zboruri zilnice din Capitală înspre Timișoara și de obicei acestea sunt asigurate cu avioane cu motoare mici, care se scutură ca frunzele, la orice turbulență. Deoarece trenul parcurge cei 500 km până la Timișoara în nu mai puțin de nouă ore, la un cost al biletului de 20-30 de euro, oricine s-ar bucura să plătească diferența pentru a ajunge acolo cu avionul, în mai puțin de o oră. Din păcate, nici chiar anumite corporații mari nu își permit să zboare. Dar imaginațivă ce trafic ar fi dacă prețul prohibitiv de 100 de euro al biletului s-ar încadra în puterea de cumpărare a clasei de mijloc românești!

Desigur, scăderea prețurilor ar fi posibilă dacă ar zbura cel puțin un avion de tip „jumbo-jet“ în fiecare zi către și dinspre București, Cluj și Timișoara; cu toate acestea, nimănui nu îi pasă de nevoile oamenilor sau ale investitorilor locali și străini, începând cu ministerul și terminând cu această companie de stat marcată de nepotism și căreia îi lipsește o strategie coordonată economiei de azi. În timp ce oficialii guvernamentali încă discută despre identificarea unei soluții de a străbate Carpații într-un timp mai scurt, toate celelalte țări central și est-europene reușesc să absoarbă mai mult de 95% din fondurile europene și au propriile autostrăzi și căi ferate rapide.

Recentele investiții din vestul României determină investitorii din Timișoară să caute forță de muncă peste hotare. Muncitorii din Ungaria și Serbia, precum și românii din îndepărtatul Iași sunt adunați pentru a suplini nevoia industriei auto și a altor piețe explosive în căutare de forță de muncă suplimentară.

Zborul pe deasupra Carpaților într-o zi însorită îmi oferă un sentiment de apartenență. Timp de mulți ani, chiar înainte de căderea regimului comunist, tânjeam să „merg către vest“. Dar mirajul vestic are loc chiar aici și acum, deși în ritmul încet al unui cioban care face transhumanța.

Până în momentul de față, totul s-a întârziat, amânat și sub-bugetat. La fel ca în 1989, totul pare a începe în Timișoara, dar prima tendință majoră de a face naveta către România de Vest pare o transhumanță lungă și chinuitoare. Pentru un român, Iașiul este mai departe de Timișoara decât este München-ul sau Londra. Este nevoie de cel puțin 10 ore pentru a ajunge acolo pe oricare cale – ferată sau rutieră.

Ministerul Transportului promite că vom ajunge de la București la punctul de graniță din Oravița, situat chiar la sud de Timișoara, în 7 -8 ore, cu trenul…abia peste patru ani. Prea puțin, prea târziu. În timp ce un Boeing 737 zboară deasupra unora dintre cele opt euro-regiuni ale României, care sunt și cele mai sărace din UE, străbaterea Carpaților mă duce cu gândul la calea ferată a Elveției care tăia munții încă de acum câteva secole, sau la podul Oresund dintre Danemarca și Suedia, care traversează curajos marea. Cu toate acestea, România beneficiază de fonduri UE în valoare de 9,4 miliarde de euro până în anul 2020 pentru construcții de infrastructură mare, spune ministrul Fondurilor Europene.

Un plan național de infrastructură pe termen lung și un fond suveran pe măsură pot transforma țara din temelii în mai puțin de patru ani. Posibilitatea de a avea cel puțin o rețea de câteva autostrăzi nord – sud și est – vest și centuri ale orașelor, fără să mai menționăm și refacerea căilor ferate, ar putea aduce un număr foarte mare de investiții străine, așa cum România nu a văzut vreodată.

Renunțarea la industria poluantă a cărbunelui și la giganții subvenționați de stat poate reconverti forța de lucru de care este nevoie pentru construirea acestor noi proiecte. Și acest lucru va dovedi că aeroporturile adormite vor deveni dintr-o dată supra-aglomerate, autostrăzile vor fi ocupate să transporte mai multe investiții înspre est și transhumanța începută acum în direcția Clujului și Timișoarei va deveni un fenomen real de navetă rapidă.

Dar, pentru ca toate acestea să aibă loc, trebuie luate decizii acum. Atunci când comuniștii (și acum etatiștii) identificau o problemă, creau un comitet nou și exact de acest lucru nu avem nevoie. Liderii politici ai României post-comuniste adoră să discute. Ei participă la mai mult de 100 de dezbateri în fiecare an și tot ce se aude este „trebuie să…“. În acest timp, avem nevoie de investiții străine și să realizăm de ce Timișoara are un apetit pentru importul forței de muncă din Ungaria, Serbia sau chiar și de mai departe pentru a satisface cererea existentă.

În Timișoara, rata șomajului este practic nulă. Numai cei care nu vor, nu muncesc. Majoritatea investitorilor din industria grea, auto și de pe piața serviciilor externalizate spun că își vor dubla producția și personalul în următorii trei ani.

Angajarea forței de muncă din alte țări și din „îndepărtatul“ Iași a creat o problemă a locuințelor: investitorii au trebuit să cazeze angajații care au salarii de 450 euro net în hoteluri de patru sau cinci stele, deoarece facilitățile de găzduire ale Timișoarei erau temporar supra-aglomerate.

Dacă ne plângem permanent că nu suntem pregătiți, nu vom rezolva vreo problemă. Alegerile din acest an poate vor aduce un nou guvern, iar lipsa deciziilor în asumarea unui management, a unui ciclu de finanțare și a unei strategii economice pe termen lung care să includă reabilitarea rapidă a infrastructurii, energiei, turismului și a altor domenii, va lăsa lucrurile neschimbate, fapt care înseamnă că investitorii străini nu vor mai veni, ci se vor înghesui înspre vest și vor înfrunta saturarea forței de muncă de acolo.

În timp ce normele Uniunii Sovietice emise la finalul anilor 1940 interziceau efectuarea navetei, suntem chiar și astăzi martorii unei „transhumanțe“ letargice spre vest. Vechile obiceiuri mor greu și așa numitul instrument Juncker nici măcar nu ne va permite să ne mișcăm în mod eficient în propria țară, dacă nu decidem să schimbăm toate acestea, acum. Este vremea ca acest guvern „Colectiv“ să facă niște schimbări, acum.


Share