Peggy Guggenheim - o viață dedicată artei
de Miruna Mirică-Damian

Amprenta lăsată de Peggy Guggenheim asupra artei secolului trecut este comparabilă cu extraordinara contribuție a familiei Medici, din perioada Renașterii. Moștenitoarea unei mici averi, pe care a ales să o investească în operele unor artiști emergenți, Peggy a fost cea care l-a descoperit pe Jackson Pollock și a strâns o colecție ce a ajuns astăzi să valoreze 350 de milioane de dolari.[1]

Viața ei a fost marcată de o suită de evenimente bizare, începând cu moartea tatălui ei, îmbarcat pe Titanic, atunci când Peggy avea doar 13 ani. În memoriile ei, a consemnat că el ar fi refuzat explicit să se salveze înaintea femeilor de pe navă, argumentând că „preferă să moară ca un gentleman”. După acest incident nefericit, Peggy, mama și surorile ei au rămas mai sărace decât orice alt membru al familiei Guggenheim, a căror avere îi situa printre cele mai bogate familii din America, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Peggy a suferit atunci o gravă depresie, iar mediul în care trăia nu îi venea deloc în ajutor - se pare că și mama ei suferea de tulburări psihice, pentru că realiza orice mișcare de trei ori, purta câte trei ceasuri, trei mantouri... Astfel, odată intrată în posesia părții ei de moștenire, Peggy părăsește New York-ul și se îndreaptă spre Europa, unde îl cunoaște pe scriitorul Laurance Vail. Se căsătoresc în 1922 și au doi copii: Sindbad și Pegeen.

Avea cam douăzeci și opt de ani pe atunci, iar pentru mine semăna cu cineva dintr-o altă lume. Era primul bărbat pe care-l întâlnisem, care nu purta niciodată pălărie, iar părul său frumos, auriu, strălucitor, se mișca în adierea vântului. Am fost șocată de libertatea lui, dar fascinată în același timp... Era ca o creatură sălbatică.

Se spune că fascinația pentru cercul moderniștilor s-ar fi declanșat în urma unei aventuri spumoase cu Samuel Beckett, pe care l-a cunoscut în anul 1938. Deși Peggy lucrase într-o librărie avangardistă în New York, pe când avea doar 20 de ani, și cunoscuse câțiva reprezentanți ai „generației pierdute”, precum F Scott Fitzgerald, adevărata inițiere a avut loc în cercurile pariziene. În primii ani petrecuți acolo, i-a cunoscut pe Marcel Duchamp, care îi va rămâne prieten drag și consilier toată viața, Constantin Brâncuși, Jean Cocteau, Salvador Dali, Pablo Picasso, Man Ray.

În iarna anului 1938, deschide galeria Guggenheim Jeune din Londra și expune 30 de lucrări ale lui Cocteau, printre care două cearșafuri de in, pe care erau desenate nuduri foarte detaliate. Cele două opere au fost confiscate pe loc și reținute de autoritățile britanice, până când Peggy și Marcel Duchamp au ajuns să le recupereze. Galeria a găzduit primele expoziții ale unor mari artiști ca Wassily Kandinsky, Henry Moore, Hans Arp, Brâncuși sau Alexander Calder.

Deși succesul galeriei creștea de la o săptămână la alta, Peggy a hotărât că își dorește să fondeze un muzeul al artei moderne și a pornit demersurile. Era foarte important să hotărască ce artiști merită integrați, ca mai apoi să se concentreze pe achiziționarea operelor de artă. În acest sens, a apelat la expertiza criticului de artă Herbert Read, pe care l-a rugat să-i elaboreze o listă. Această selecție a devenit celebră și cuprinde cei mai importanți reprezentanți ai artei secolului trecut.

În pragul războiului, artiștii se aflau într-o situație fără precedent, iar Peggy se angajează să cumpere câte un tablou în fiecare zi. Astfel, la prețuri aproape derizorii, a adăugat la colecția ei lucrări ale pictorului suprarealist Salvador Dali, lucrări cubiste de Braque și Pablo Picasso, opere de Mondrian, Fernand Léger, Miro și Max Ernst. Colinda atelierele în fiecare zi, ca într-o perpetuă căutare de comori. Chiar sub amenințarea trupelor naziste, care se aflau la câțiva pași de Paris, Peggy a început o scurtă poveste de dragoste cu Brâncuși.

Când m-am întors să iau Pasarea în spațiu, la doar câteva zile după ce germanii ajunseseră la Paris, Brancuși mi-a adus-o cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu am aflat niciodată dacă plângea pentru că se desparțea de mine sau de pasărea sa preferată.[2]

Peggy Guggenheim își putea periclita viața în Franța sub ocupație nazistă, căci din cauza originii sale evreiești, risca să fie aruncată într-un lagăr de concentrare. Cu toate acestea, ea nu s-a îndurat să fugă în America până nu a reușit să-și ascundă bine colecția din calea trupelor - a încercat să le ducă la Luvru, însă conducerea a refuzat, motivând că nu sunt suficient de valoroase pentru a fi salvate. Doar cu puțin timp înaine, în anul 1937, Hitler ordonase o expoziție numită Entartete Kunst (Artă degenerată), care cuprindea o serie de lucrări ale artiștilor moderniști și avea ca scop denigrarea lor la nivel de stat. Pe listă se regăseau nume ca Marc Chagall, Max Ernst, Piet Mondrian sau Vincent van Gogh. În anii de război, Ministerul Propagandei naziste a distrus opere inestimabile ale patrimoniului cultural european, unele au fost descoperite în mine de sare, iar altele nu au mai fost găsite niciodată.

Înainte de a pleca spre New York, împreună cu Max Ernst - viitorul ei soț, Peggy a depozitat o parte din lucrări în cramele unui amic, ce avea o proprietate în sudul Franței. Apoi a aranjat să-i fie trimise cu vaporul și nu a dormit aproape deloc în așteptarea lor, pe celălalt țărm al Atlanticului. Când lucrările au ajuns, tefere și nevătămate, cei doi au organizat expoziția Art of This Century, care a atras întregul suflu artistic american. Jackson Pollock era atunci tâmplar în muzeul lui Solomon Guggenheim, unchiul lui Peggy, iar opera sa era extrem de aridă. Cu ajutorul ei, cea care i-a oferit o bursă de 300 de dolari pe lună și o casă în Long Island, în care să poată lucra, talentul pictorului a înflorit. Astfel de gesturi i-au câștigat în scurt timp titlul de „patroană a artelor”.

După război, căutările pentru muzeu continuă, iar Peggy redescoperă Veneția, un oraș care o fascinase încă din tinerețe. În 1948, expune la Bienala de artă și este pentru prima dată când lucrările lui Pollock, Rothko și Gorky sunt privite de publicul european, ceea ce transformă colecția ei într-o paradigmă a artei moderne occidentale. Un an mai târziu, cumpără Palazzo Venier dei Leoni (actualul Muzeu Peggy Guggenheim Collection), se stabilește cu totul acolo și își expune tablourile prin camere, iar sculpturile în grădină. În scurt timp, conceptul atrage curioși din toată lumea, iar Peggy este surprinsă că oameni necunoscuți încep să-și facă apariția la ușa ei, iar turiștii preferă să vadă colecția ei, chiar înainte de a vizita Piața San Marco. Rămasă singură, după sinuciderea fiicei sale Pegeen și divorțul de Max Ernst, ea obișnuia să-și deschidă casa pentru public în fiecare vară și să organizeze petreceri cu pasionații de artă, până la moartea sa, înainte de Crăciun, în anul 1979. Muzeul face astăzi parte din lanțul Guggenheim, însă colecția a rămas intactă și expusă în stilul ei.

Peggy Guggenheim Collection, Veneția
Adresă: Dorsoduro, 701-704
Surse:

[1] http://www.philanthropyroundtable.org/topic/excellence_in_philanthropy/art_lover

[2] Peggy Guggenheim: Art Addict (2015) 


Share