Remus Azoiței și criza de identitate din viața muzicală românească
de Petruș Costea

Cunoscut pentru o integrală a lucrărilor enesciene pentru vioară înregistrate acum un deceniu, Remus Azoiței este un artist implicat în viața muzicală românească și nu se jenează să-i sublinieze problemele și lacunele.

Ați cântat în multe locuri din lume. S-ar putea spune că există un public cunoscător în Germania, să spunem, și un public mai naiv, mai puțin cunoscător în estul Europei?

Da, se poate spune asta, depinde și de loc. Germania e mare. Poți să cânți într-o serie de concerte consacrate, unde publicul este cunoscător, sau poți să cânți într-o serie de concerte neconsacrate, în sensul în care există cluburi locale sau festivaluri la care lumea vine și te simpatizează enorm și simte ceea ce transmiți, dar asta nu înseamnă că este cu adevărat cunoscător.

Cum îți dai seama că un public e cunoscător?

Cred că un public cunoscător este puțin mai exigent și este puțin mai reticent în a-și arăta în mod extravertit părerea bună pe care o are în urma unui concert, cu atât mai mult cu cât acest public este obișnuit să ia parte la evenimente de mare calitate. Din cauza asta probabil se exteriorizează puțin mai greu, dar simți dacă te place sau nu, fără discuție, simți de pe scenă energia din sală. Oricum, important pentru mine, ca profesionist și ca artist, e să fac tot ce pot, să dau ce-i mai bun. Cred că dacă faci asta, restul nu mai e în mâinile tale, practic.

Vă amintiți de vreun concert ieșit din comun sau de un concert prost al unui muzician? 

Am cunoscut mari artiști, am ascultat concerte ale lor care vor rămâne cu mine... L-am ascultat și pe Henryk Szeryng, chiar aici, la București, și țin minte că m-a înnebunit. L-am ascultat pe Itzhak Perlman, care mi-a fost și profesor. Am ascultat și mari artiști care nu au avut o zi bună, însă se întâmplă... Și eu sunt artist și pot spune că aceste momente mai puțin bune sunt parte din ceea ce facem.

Ați înregistrat lucrările lui Enescu la casa de discuri Hänssler, o carte de vizită importantă pentru dumneavoastră. Care au fost cele mai importante bucurii pe care vi le-au adus aceste discuri?

În primul rând pentru mine ca artist, în primul rând adâncirea de care am avut parte când le-am aprofundat și le-am înțeles în cel mai mic detaliu. Pe plan uman și muzical m-au cizelat foarte mult. Faptul că am fost primul care a înregistrat aceste minunate lucrări este, desigur, flatant, dar pentru mine ca muzician Enescu este atât de complex, încât dacă îl înțelegi pe el, înțelegi foarte mult din muzica clasică în general. El este suma a tot ceea ce s-a întâmplat până în acel moment și, desigur, a influențat tot ce a venit după el. Dacă ai trecut prin acest filtru, multe, multe lucruri capătă sens. Îi înțelegi mult mai bine pe Bach și pe Beethoven, înțelegi mecanisme armonice, de frază, de energie, de culoare...

Cât de dificil este pentru un artist să înregistreze, în 2017, un concert la care există deja zeci de imprimări importante? Ce înseamnă să aduci ceva nou și cum poți să le faci concurență lui Jascha Heifetz, David Oistrah sau Nathan Milstein în Concertul lui Ceaikovski, să zicem?

Nu poți, oamenii ăștia au fost și vor rămâne inegalabili, noi orbecăim puțin așa, dar sigur că aparținem unei ere care înțelege ceva mai mult despre stilul clasic, însă acești mari artiști sunt, fără discuție, de neîntrecut în repertoriul romantic. Pentru Bach sau pentru repertoriul clasic, s-au schimbat multe lucruri între timp, întrucât acum avem acces la Urtext, la ediții minuțioase. Pentru mine, ce se întâmplă în ziua de azi este similar cu ce se întâmpla atunci, doar că la o scară mult mai mică. Ne batem între noi, dar suntem în divizia B.

Există artiști supraevaluați și foarte prezenți pe piața muzicală, cu o echipă uluitoare de PR. Puteți să dați un exemplu de impostură artistică?

Ca artist, trebuie să rămân un gentleman și să nu dau nume, dar fără discuție, industria artistică este astăzi dominată de media și de un complex media, să spunem așa, care trece mult peste produsul artistic de pe scenă. Pur și simplu, din cauza asta avem foarte mulți muzicieni care nu spun foarte multe, de fapt, iar publicul este bombardat cu imagine. Este parte a societății în care trăim, în care produsul artistic este ultramediatizat, ca orice alt produs. Este bătălia celor care vor să aibă acces la mai multă audiență, sub orice formă. Muzicienii adevărați sunt puțini în marea schemă artistică și sunt foarte mulți care nu sunt acolo sus, dar sunt atât de apreciați de publicul lor și lumea îi iubește, pur și simplu.

Un exemplu de astfel de artist?

Poate chiar eu.

Dirijorul Esa-Pekka Salonen declara într-un interviu, acum câțiva ani, că un cântec al lui Björk este la fel de valoros ca un lied al lui Schubert. Ca muzician cum comentați? Îmi permit să-l contrazic pe Esa-Pekka Salonen. Un cântec de Schubert este inegalabil și imposibil de comparat cu altceva. Pur și simplu, produsele artistice au niveluri diferite de valoare. De ce Ciacona de Bach e mai presus de orice altceva? Pentru că are valoare..

Ați plecat din România acum mulți ani, dar reveniți foarte des. Care este principala lipsă, principala problemă în viața muzicală din România? 

Ce se întâmplă în viața muzicală din România este un eșantion din ceea ce se întâmplă în societatea românească, care, din punctul meu de vedere, trece printr-o puternică criză de identitate. Sistemul muzical din România este viciat la toate nivelurile, din cauza lipsei de valoare adevărată, a lipsei de clarviziune. În afară de acest Festival absolut incredibil, să știți că orchestrele sunt plătite prost, nivelul este scăzut, sistemul este plin de oameni netalentați, care n-ar trebui să fie acolo. Când nu știi prea multe, faci ce știi, însă nu înseamnă că ceea ce știi este destul. Iar când tragi linie și compari cu un standard real, îți dai seama că ești atât de departe, încât este descurajant. În România încă nu există cultură de muzică de cameră, care este sâmburele oricărei comunități muzicale. Încă avem reflexe comuniste și a cânta ca solist este singura cale pe care o înțelegem, ceea ce este absolut dureros pentru că, în orice țară civilizată din vest, muzica de cameră este de fapt baza pe care stă totul. În România, Festivalul SoNoRo este singura floare în acest deșert al muzicii de cameră, iar eu cred că totul ține de educație, trebuie început încă de la cele mai mici clase, apoi să se continue în liceu etc. E nevoie de o educație continuă, înverșunată chiar, o cruciadă, pentru a atrage marele public către frumusețea muzicii de cameră. Publicul este neinteresat de așa ceva pentru că nu i se pune pe tavă în mod susținut această muzică, există doar acțiuni sporadice care fac, desigur, o diferență, dar nu reușesc să facă o diferență cu adevărat semnificativă. Din cauza asta, tinerii noștri interpreți, fără contactul cu muzica de cameră, s-au obișnuit să cânte foarte repede și simți că nu spun mare lucru. Nu au o bază serioasă, sunt lipsiți de culoare, pe care doar o cultură generală sau o cultură camerală o poate oferi. Tot ce se întâmplă este destul de subțire.

Care a fost primul disc pe care vi l-ați cumpărat?

La București, din puținii mei bani, pe când eram în clasa a IX-a sau a X-a, am dat 25 de lei pe un LP al lui Henryk Szeryng cu Ciacona de Bach. Țin minte că l-am luat de la magazinul Muzica și l-am ascultat în neștire. Nu știam mare lucru pe atunci, dar eram absolut siderat.

Care era obsesia muzicală a adolescenței? 

Eram fascinat de Rahmaninov și Ceaikovski pentru că era muzica ce răspundea cel mai bine inimii de adolescent. Nu știam prea multe despre Mozart, Händel, Beethoven și Schubert, în mare parte din cauza motivelor pe care le-am enumerat mai sus. I-am descoperit mult mai târziu, când am plecat în afară și am studiat într-un mediu normal, atunci am înțeles ce înseamnă un adevărat sistem de valori care plasează clasicul în centru. Eu eram atras în mod natural de ceea ce îmi răspundea mie cel mai bine. Când ești tânăr, ești romantic și neliniștit, ești în căutări. Pe Mozart nu-l înțelegeam când eram foarte tânăr, nu-mi plăcea și nu mi se părea ceva valoros. Vă dați seama cât de subțire eram eu, de fapt.

Trei întrebări de discofil: Cu cine ascultați partitele și sonatele lui Bach?

Am ascultat cu toată lumea, dar acum nu mai ascult cu nimeni. Nu mă satisface niciuna.

Nici Nathan Milstein, nici Henryk Szeryng?

Nimic. Toți cântă foarte bine, însă eu am drumul meu și nu mă abat de la el. Sunt la curent cu absolut tot ce s-a înregistrat în materie de Bach, dar încă nu mă mulțumește nimeni pe deplin, nimeni nu cântă așa cum simt eu că ar trebui cântat. Eu îl văd pe Bach mult mai introvertit, iar Milstein și Szeryng vin dintr-o epocă, anii ’60, când totul se cânta mult mai puternic, magistral, impetuos. Pentru mine, Bach este atât de complex, și armonic, și ideatic, și, în plus, atinge niveluri intime incredibile, de singurătate sau de îndoială. E ca și când ar scana un suflet: sunt acolo toate stările emoționale intime sau exacerbate pe care le poate produce sufletul uman. Să intri cu tractorul peste tot nu cred că e cea mai bună idee. Nu asta a avut Bach în minte. Acești mari violoniști cântau însă așa cum se cânta Bach pe atunci.

Cu cine ascultați concertele și sonatele pentru vioară de Mozart?

Szeryng, Szeryng, Szeryng.

Concertul și sonatele de Beethoven?

Szeryng, Szeryng, Szeryng.


Share