Zubin Mehta: „Îmi doresc ca, în viitor, să aveți o sală de concerte bună“
de Andrei Băluțiu

La jumătate de secol de la prima apariție în România, dirijorul indian –  unul dintre muzicienii favoriți ai publicului bucureștean – ne-a povestit despre atmosfera din timpul ediției din 1964 a Festivalului Internațional „George Enescu“.

Cum a fost prima vizită în România, în 1964? Cronicile au fost entuziaste şi aţi devenit imediat unul dintre cei mai iubiţi muzicieni prezenţi la Bucureşti. Multă lume încă îşi aminteşte Simfonia a VII-a de Bruckner pe care aţi dirijat-o atunci.

Ei bine, vremurile erau grele pentru români în 1964, așa că am fost destul de surprins de condițiile în care trăiau oamenii. Muzicienii au fost foarte amabili cu mine, era un program dificil pentru ei, cred că au fost şase lucrări: un concert pentru violoncel al unui compozitor român şi, în final, Bruckner. Receptarea a fost foarte bună, dar am plecat destul de abătut din cauza situației de atunci, pentru că oamenii nu puteau vorbi deschis, ci doar pe ascuns… Așadar, am plecat cu un mare succes, dar cu durere în inimă față de modul în care trăiau oamenii și cum erau ei tratați.

Și apoi m-am întors împreună cu Filarmonica din Los Angeles, în 1967, când s-au petrecut mai multe… A avut loc o demonstrație pro-Vest. A fost o demonstrație foarte mare, oamenii au sărit pe scenă. Nu mi se mai întâmplase așa ceva până atunci. La un moment dat, în Festival, se afla și un coleg al meu rus, împreună cu Orchestra din Rusia. Noi urma să cântăm în sala mare pentru 4.000 de oameni, însă el trebuia să cânte într-o sală mai mică, iar sala noastră era plină ochi și nimeni nu a cumpărat bilete la concertul său. Așa că organizatorii Festivalului i-au întrebat pe muzicienii noștri dacă nu doresc bilete gratuite la concertul rusului, iar eu i-am rugat pe artiști, spunându-le: „Uitați, și în Rusia au muzicieni buni, hai să mergem să îi susținem…“.

Așa că toată orchestra a mers la concertul rușilor… și nu era mai deloc public acolo! Și aceasta a fost o demonstrație. Bineînțeles că orchestra a cântat foarte frumos, iar noi i-am aplaudat îndelung.

Acestea au fost primele mele două vizite în România, deci mă simt foarte aproape de această țară. Am venit de mai multe ori cu Orchestra Filarmonicii din Israel și cu Maggio Musicale Fiorentino. Sper și îmi doresc ca, în viitor, să aveți o sală de concerte bună, pentru că publicul român este unul dintre cele mai bune din lume. Nu pot uita entuziasmul acestuia de fiecare dată când am venit. Dar are nevoie de o sală mai bună. Sper ca cineva să se gândească să construiască o nouă sală, aceasta ar trebui să fie o prioritate acum, pentru că Festivalul „Enescu“ este fantastic. Când vezi numele orchestrelor, dirijorilor și soliștilor... e ca la Salzburg. Aveți nevoie de o sală mare, dar marile săli de concerte nu sunt o garanție a unei acustici bune. Acest public minunat o merită, pentru a putea auzi adevăratul sunet al Filarmonicii din Israel, al Filarmonicii din Berlin etc.

În 1994, la Sarajevo, aţi dirijat Recviemul lui Mozart pentru victimele războiulul din Iugoslavia. Ce muzică ar fi „potrivită” acum pentru situaţia atât de tensionată din Orientul Mijlociu?

Nu există cu adevărat o lucrare muzicală scrisă pentru o situație conflictuală, moralul oamenilor este acela care trebuie ridicat. Din acest punct de vedere, Mica serenadă de Mozart poate face același lucru ca și Simfonia a IX-a de Mahler.

Aţi dirijat de mai multe ori lucrări ale lui Enescu. Plănuiţi să abordaţi şi alte lucrări din creaţia lui sau din creaţia altor compozitori români?

Nu sunt familiarizat cu toți compozitorii români. Îmi aduc aminte că în ’64, când am venit pentru prima oară aici, am dirijat un concert pentru violoncel de Vieru. Așadar, am interpretat câteva cântece românești la început, iar acum vom interpreta Vox Maris.

Din anii petrecuţi la Viena, la începutul anilor ’60, vă amintiţi de o experienţă muzicală care v-a marcat?

În acea perioadă vizitau acest oraş Backhaus, Klemperer ș.a. Da, Backhaus… Am avut marea onoare de a-l acompania o dată, în Concertul nr. 3 pentru pian de Beethoven. El era un mare pianist, eu eram un dirijor tânăr, m-a tratat minunat și desigur că am învățat foarte multe de la el. În anul 1960, „Anul Mahler“, Klemperer a venit să dirijeze Filarmonica din Viena, iar eu am asistat la repetiții.

Asistentul cărui dirijor din prima jumătate a secolului al XX-lea v-ar fi plăcut să fiţi?

Fără îndoială, al lui Toscanini. El a realizat o revoluție în maniera interpretativă, afirmând că trebuie mers înapoi direct la textul compozitorului, fără a înfrumuseța interpretările. Deci el a fost cel care a schimbat lucrurile spunând că Eroica trebuie cântată exact așa cum a scris-o Beethoven în partitură și a dovedit că așa este, iar noi toți suntem discipolii, adepții săi.

Care este muzicianul de astăzi pe care îl respectaţi cel mai mult?

Ei bine, sunt un mare admirator al lui Paderewski. Lutosławski, din păcate, nu se mai află printre noi, dar el a fost unul dintre cei mai mari compozitori. Apoi, desigur, Aribert Reimann, în Germania, pe care îl respect foarte mult, pentru opera sa inspirată de García Lorca.

Ce i-aţi recomanda să asculte unui tânăr care vrea să se apropie de muzica clasică?

Cred că simfoniile lui Beethoven și Mozart sau, în domeniul operei, Flautul fermecat, Carmen. Pentru că sunt două tipuri diferite de abordare.


Share