Irina Tapalagă despre expoziția Pantoful de teatru @KUBE Musette
by Miruna Mirică-Damian

Absolventă a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secția Muzeologie, Irina Tapalagă este curatorul expoziției Pantoful de teatru de la Galeria KUBE Musette, Calea Victoriei 114. Păstrând tradiţia colaborării cu Festivalul Naţional de Teatru, Kube Musette este şi în acest an gazda unei expoziţii inedite, la care au contribuit patru scenografi de renume din lumea teatrului românesc – Doina Levintza, Lia Manţoc, Helmut Stürmer şi Dragoş Buhagiar.

Cum descrieți narațiunea curatorială a acestei expoziții și cum se integrează ea în contextul mai larg al FNT?

Expoziţia continuă demersul scenografic pe care l-am început anul trecut cu expoziţia „Transmutaţii”, aparţinind lui Dragos Buhagiar, găzduită de Muzeul Naţional de Artă. Preocuparea generală pentru scenografie îşi are însă punctul de pornire în  ediţiile anterioare, din perioada 2005-2007, din primul mandat al Marinei Constantinescu, directorul Festivalului Naţional de Teatru, când au existat două mari expoziţii  de scenografie: Virgil Luscov şi Helmut Stürmer.

Anul acesta, totul a începtut cu un gând extrem de provocator, acela de a aduce în aceeaşi încăpere lucrările a patru dintre cele mai sonore nume din scenografia românească: Doina Levintza, Lia Manţoc, Helmut Stürmer şi Dragoş Buhagiar. „Încăperea” este un spaţiu foarte drag mie, Galeria Kube Musette de pe Calea Victoriei, un spaţiu avangardist, foarte occidental, primitor şi deschis spre stradă printr-o vitrină supradimensionată.

Creaţia scenografică este indisolubil legată de mişcarea teatrală şi expozitiile pe această temă nu fac decât să dea amploare şi diversitate fenomenului.

Accesoriu sau simbol? Din ce perspectivă propuneți vizionarea „pantofului de teatru”?

Din ambele, evident. Pantoful a depăşit de mult statutul de accesoriu şi l-a atis pe cel de simbol. Atât în viaţa de toate zilele, cât şi pe scenă. Un personaj în sine, pantoful poate dezvălui cele mai intime şi discrete semne ale personajului care-l poartă – atitudini, tensiuni, mister. Înzorzonat sau doar utilitar, voit frust sau regal de-a dreptul, pantoful este întotdeauna un elelment care nu scapă privirii spectatorului şi contribuie esenţial la definirea, la caracterul şi echilibrul personajului.

Contribuțiile celor patru scenografi Doina LevintzaLia ManţocHelmut Stürmer şi Dragoş Buhagiar – pe scena teatrul românesc sunt incontestabile. Oferă această expoziție o nouă cheie de interpretare a creației lor?

Ȋn primul rând trebuie spus că, în afară de tema dată – „Pantoful de Teatru” – cei patru scenografi au avut o libertate deplină de creație, fără niciun fel de îngrădire sau limitare a spaţiului lor de visare. Asta se întâmplă destul de rar, pentru că întotdeauna există un regizor care are o anume viziune asupra textului, un concept al spectacolului, lucruri pe care artistul scenograf trebuie să le integraze în realizarea sa scenografică. Ȋn cazul de faţă, regizorul nu a existat şi cei patru scenografi au putut să se exprime fără nicio constrângere sau oprelişte.

Cum ați selectat lucrările expuse și ce privire trebuie să adopte un vizitator pentru a înțelege pantoful în complexitatea lui?

Nu a existat propriu-zis o selecţie, ci mai degrabă o reacţie de bucurie şi mirare în faţa creaţiei fiecăruia dintre ei. Fiecare scenograf a adus în expoziţie o lucrare despre care vorbisem înainte, ştiam ce imaginează fiecare, dar punerea laolaltă și montajul expoziţiei au reprezentat momentul în care am descoperit cum coexistă cele patru lucrări.

Cum comunică artele spectacolului cu artele plastice?

MINUNAT. Poate e mariajul cel mai fericit şi mai roditor. Ambele sunt arte vizuale şi oferă spectatorului bucuria de a privi şi de a înţelege creaţia artistică în complexitatea ei cea mai profundă. Prezenţa expoziţiilor în Festivalul Naţional de Teatru este un pilon  extrem de puternic, care vine să completeze multitudinea de spectacole selectate pentru această ediţie.


Share